Decizia nr. 4885/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare

Obiectul acțiunii. Sentința primei instanțe. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, dosar disjuns din nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Secretarul General al Senatului României, Biroul Permanent al Senatului și Senatul României, anularea Ordinul nr. 544/21.07.2017 al Secretarului General al Senatului, fundamentat pe dispozițiile art. 3 alin. (5) din Normele Metodologice pentru acordarea îndemnizației pentru limita de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor. Prin sentința civilă nr. 45 din 7 martie 2018, Curtea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Biroul Permanent al Senatului României, invocată de pârâtul Senatul României. A admis cererea de chemare în judecată, a anulat Ordinul nr. 544/21.07.2017 emis de Senatul României și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru.

Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanțe Împotriva acestei sentințe, pârâtul Senatul României a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs prevăzut de pct. 4 al art. 488 alin. (1), a arătat recurentul-pârât că instanța competentă teritorial ar fi fost Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în raport cu art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 96 pct. 1 C. proc. civ. Referitor la pct. 6 și pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., a apreciat recurentul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Biroul permanent al Senatului nu are statutul de autoritate publică cerut de Legea contenciosului administrativ și, ca atare, nu poate sta în litigiul dedus judecății. Sub aspectul inadmisibilității, acțiunea reclamantului este inadmisibilă sub aspectul solicitării ca instanța să analizeze și să dispună anularea art. 3 alin. (5) din Normele metodologice privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă în baza Legii nr. 96/2006, republicată, întrucât excedează competenței generale a instanțelor judecătorești. Astfel, Hotărârea Parlamentului României nr. 1/2016 nu întrunește condițiile legale pentru a fi considerată act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Pe fondul cauzei, conform art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, coroborat cu art. 3 alin. (5) din Norme, în situația în care intimatul-reclamant este beneficiar al pensiei de serviciu în temeiul Legii nr. 7/2016, nu mai poate solicita indemnizație pentru limită de vârstă, întrucât perioada în care a exercitat mandatul de deputat și senator a fost luată în considerare la calculul stagiului de cotizare în structurile Parlamentului pentru stabilirea pensiei de serviciu în temeiul Legii nr. 7/2006.

Apărările formulate de intimatul-reclamant A. Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului, pe motiv că recursul nu este formulat de Președintele Senatului, ci de către Secretarul General al Senatului, care nu a depus mandat de reprezentare valabil. Recursul a fost semnat de Secretarul General al Senatului României, de Directorul General și de Șeful servicului juridic fără mandat de reprezentare. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Decizia instanței de recurs Prin Decizia nr. 3619 din 26 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant A.. A admis recursul formulat de Senatul României împotriva sentinței civile nr. 45 din 7 martie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În esență, instanța de recurs a apreciat că, deși prima instanță a admis cererea dedusă judecății și a anulat Ordinul nr. 544/21.07.2017 al Secretarului General al Senatului, analiza actului administrativ nu s-a fundamentat pe aspecte de fond, ci s-a axat pe vicii de formă. Astfel, prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la fondul cauzei, cu ocazia rejudecării urmând a avea în vedere toate criticile și apărările formulate în cauză.

Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva Deciziei nr. 3619 din 26 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intimatul-reclamant A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., solicitând admiterea contestației în anulare și, în consecință, constatarea nulității recursului, pentru că nu este semnat, nici ștampilat și nici formulat de reprezentantul legal al Senatului României, respectiv Președintele Senatului României, de la dosar lipsind delegarea altor persoane pentru reprezentarea acestuia. A arătat contestatorul că Senatul României prin Președintele Senatului, reprezentantul său legal, nu a semnat, nu a formulat nicio cale de atac și nu a depus nicio cerere în cauză. Semnarea fără mandat legal, formularea de recurs fără mandat legal în numele Senatului României de către funcționarul public parlamentar, secretar general al Senatului, constituie o substituire de autoritate a Președintelui Senatului și o nelegalitate în sine. Instanța de recurs nu a examinat cererea de recurs sub acest aspect, pentru că examinarea cererii de recurs obliga instanța să observe că recursul nu a fost declarat și promovat legal în numele Senatului României de către Președintele Senatului României, reprezentantul său legal. În cursul judecății recursului, a invocat prin întâmpinare și pe cale de apărare nulitatea recursului care este promovat, semnat și ștampilat de Secretarul General al Senatului României fără mandat legale de reprezentare a Președintelui Senatului, contrar art. 38 alin. (1) lit. f) al Regulamentului Senatului și contrar normei de reprezentare a persoanei juridice. De asemenea, a mai invocat neformularea unui recurs în termen de către persoana fizică, Secretarul General al Senatului României, funcționar public parlamentar al cărui act administrativ personal, Ordinul nr. 544/21.07.2017, a fost anulat prin sentința civilă nr. 47 din 7 martie 2018 a Curții de Apel Brașov, sentința rămânând astfel definitivă și opozabilă exclusiv față de emitent, Secretarul General al Senatului României. Excepțiile invocate au fost reținute de Înalta Curte și au fost unite cu fondul, dar nu au fost judecate, ceea ce constituie o omisiune, dând posibilitatea formulării și unei revizuiri. A susținut contestatorul că neobservarea de către instanță a ștampilei Secretarului General al Senatului României și a semnăturii sale, nelegal în numele Senatului României și fără mandat de la Președintele Senatului, constituie o greșeală materială în sensul prevăzut de dispozițiile legale ce declanșează calea contestației în anulare. Omisiunea instanței de a se pronunța pe fondul excepțiilor invocate constituie temei de revizuire în baza art. 509 alin. (1) C. proc. civ. în cazul în care hotărârea evocă fondul sau se pronunță pe fond. Astfel, se impune admiterea contestației în anulare.

Apărările formulate în cauză Intimații Senatul României, Secretarul General al Senatului României și Biroul Permanent al Senatului României au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția tardivității contestației în anulare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Secretarului General al Senatului României, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Biroului Permanent al Senatului României și admiterea excepției inadmisibilității contestației în anulare. Pe fond, au solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare 7.1. Înalta Curte, în prealabil, în ceea ce privește excepția tardivității formulării contestației în anulare, invocată de intimați prin întâmpinare, urmează a o respinge. Potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. civ., "Art. 506. - (1) Contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă." Decizia ce face obiectul căii de atac a fost comunicată contestatorului la data de 11.03.2020, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la dosar de recurs. Termenul de 15 zile de la data comunicării hotărârii s-a împlinit la data de 27.03.2020, iar contestatorul a formulat contestația în anulare la data de 13.03.2020 (conform ștampilei aplicate pe plicul prin care a fost comunicată cererea, aflat la dosar), cu respectarea termenului prevăzut de lege. 7.2. Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este inadmisibilă calea de atac astfel cum a fost formulată, pentru considerentele ce urmează. 7.2.1. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. invocat de contestator, care reglementează contestația în anulare specială, "Art. 503 - (...) (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. (...)." Înalta Curte reține că prin eroare materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului și care este determinantă pentru soluția pronunțată. Deci, pentru a putea se reține admisibilitatea unei contestații în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecății în recurs, pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, trebuie să fie greșeli de fapt care să fie determinante pentru soluția din recurs, și nu greșeli de judecată, de soluționare a unor excepții procesuale, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale. 7.2.2. În cauză, niciuna dintre susținerile contestatorului nu se poate circumscrie noțiunii de eroare materială, în sensul prevăzut de articolul precitat. Critica formulată de contestator se referă, în esență, la greșita soluționare a excepției nulității recursului, care, în opina sa, ar fi fost promovat, semnat și ștampilat de Secretarul General al Senatului României fără mandat legal de reprezentare a Președintelui Senatului. Însă, contrar alegațiilor sale, nu se poate vorbi despre vreo eroare materială în soluționarea excepției nulității recursului. Susținerile sale nu reprezintă altceva decât o repunere în discuție a excepției nulității recursului, astfel cum a fost invocată prin întâmpinarea formulată față de recursul pârâtului Senatul României, și o încercare de a schimba soluția instanței de recurs, care a respins excepția nulității recursului sub aspectul menționat. Or, reține Înalta Curte că modalitatea în care instanța de control judiciar a procedat și a înțeles să soluționeze excepția nulității recursului nu se încadrează în noțiunea de eroare materială, în sensul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Astfel, nu poate fi primită contestația în anulare astfel cum a fost formulată de contestatorul A., pe motiv că Secretarul General al Senatului României nu ar fi avut mandat de la Președintele Senatului, pentru că eventuala soluționare greșită a excepției nulității recursului ar echivala cu o greșeală de judecată, și nu cu o eroare materială în sensul contestației în anulare speciale prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Sub acest aspect, este demn de subliniat, că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui apel-recurs deghizat, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la introducerea căilor de recurs extraordinare (Cauza Sebastian Taub împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006), a mai reținut că "(...) instanțele superioare nu trebuie să-și folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).". Fiind o cale de retractare, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuție a unor probleme de drept si de fapt ce au fost solutionate de instanța de recurs. Susținerile contestatorului, referitoare la omisiunea instanței de recurs de a analiza argumentele sale, caz care ar da posibilitatea formulării unei cereri de revizuire, excedează analizei prezentei instanțe în această cale de atac. 7.3. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru aceste considerente, întrucât aspectele deduse judecății prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac nu se circumscriu dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.