ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4871/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată, la data de 04.05.2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. au solicitat, în contradictoiru cu pârâții Ministerul Justiției, Direcția Națională de Probațiune și Ministerul Finanțelor Publice,

- anularea dispozițiilor Ordinului Ministerului Justiției nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor lor salariale,

- obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin în ceea ce-i privește, prin care să fie stabilite drepturile lor salariale în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv la salariul de bază ce le-a fost stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază

- obligarea Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, să aloce Direcției Naționale de Probațiune, în calitate de ordonator secundar de credite, sumele necesare plății drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, în conformitate cu dispozițiile noului ordin de salarizare ce va fi emis în temeiul hotărârii care va fi pronunțată, precum și a dobânzilor legale și a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflației

- obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale, în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflației

- obligarea Direcției Naționale de Probațiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, conform art. 3 alin. (1) și alin. (21) din O.G. nr. 13/2011

- obligarea Ministerului Justiției și a Direcției Naționale de Probațiune la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1398 din 10 aprilie 2019, Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a respins acțiunea față de acest pârât pentru lipsa legitimării procesuale pasive.

A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților privind capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției să aloce Direcției Naționale de Probațiune fondurile necesare plății drepturilor salariale și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

A admis în parte acțiunea reclamanților.

A obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata către reclamanți a sumelor reprezentând diferențe neacordate din drepturile salariale restante stabilite prin Ordinul MJ nr. 2883/C/19.07.2018 și Ordinul MJ nr. 3396/29.08.2018, actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

A respins capetele de cerere privind anularea Ordinului nr. 603/2018 și obligarea MJ la emiterea unui nou ordin, ca nefondate, în privința reclamantului F. și ca rămase fără obiect în privința celorlalți reclamanți.

A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

3.1. În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurenta a arătat că prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în raport cu dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care reglementează principiul disponibilității și limitele învestirii instanței.

Astfel, a apreciat că soluția primei instanțe de obligare a sa la plata diferențelor de drepturi calculate potrivit Ordinului nr. 2883/C/19.07.2018 este nelegală, întrucât, pentru a se putea pronunța asupra acordării acestor drepturi, era necesar să fi analizat fondul cauzei, condiție care nu este îndeplinită pentru că instanța a fost învestită cu anularea OMJ nr. 603/C/2018.

Tot la acest motiv de recurs, a susținut recurenta că soluția instanței de obligare a sa la plata diferențelor de drepturi calculate potrivit OMJ nr. 3396/C/2018 este nelegală, contrar art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. (principiul disponibilității și limitele învestirii instanței), întrucât era necesar să fi fost analizat și fondul cauzei. Or, demersurile reclamanților au vizat OMJ nr. 603/C/2018 și OMJ nr. 3396/C/2018 nu a fost contestat sub niciun aspect.

3.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material pentru că, în lunile august, respectiv septembrie 2018, a fost deja efectuată pentru intimații-reclamanți plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit Ordinului nr. 3396/C/2018 și cele încasate.

În dovedire, recurenta a depus la dosarul de recurs două seturi de înscrisuri în copii certificate pentru conformitate cu originalul, respectiv fluturașii de salariu ai intimaților-reclamanți.

De asemenea, a mai susținut recurenta-pârâtă că nu se poate vorbi despre un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, pentru că ordonatorul principal de credite a asigurat fondurile necesare în bugetul DNP (astfel cu a fost stabilit prin art. 4 din OMJ nr. 3396/C/2018 care face trimitere la OMJ nr. 2883/C/2018) și în lunile ulterioare emiterii OMJ nr. 3396/C/2018 au fost achitate drepturile salariale acordate intimaților-reclamanți.

Tot la acest motiv de recurs, a mai arătat recurenta că, cu privire la soluția instanței de obligare la plata diferențelor de drepturi calculate potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, actualizate cu rata inflației precum și plata dobânzii legale, că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) C. civ., respectiv au fost încălcate dispozițiile art. 1357 alin. (1) din C. civ., întrucât nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile având în vedere recunoașterea de către pârâți a pretențiilor reclamantei.

Astfel, a susținut recurenta, în esență, făcând trimitere la soluții din cauze similare pronunțate de Curtea de Apel București, că în mod greșit s-a dispus actualizarea drepturilor salariale cu rata inflației, care, deși reprezintă valoarea reală a acestora la data efectuării plații, nu există o obligație legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor în discuție, nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflației are caracterul unor daune compensatorii.

În ceea ce privește plata dobânzilor legale a arătat că acestea reprezintă o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Or, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligații legale în acest sens, nu se poate vorbi de o neexecutare a acesteia, așa încât nici plata acestora nu se justifică.

4.1. Intimatul-reclamant K. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Odată cu întâmpinare, a formulat și recurs provocat, solicitând casarea hotărârii recurate în ceea ce privește dispoziția prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților privind capătul de cerere având ca obiect obligarea Ministerului Justiției să aloce Direcției Naționale de Probațiune fondurile necesare plății drepturilor salariale și, în rejudecare, admiterea acestui capăt de cerere.

În susținerea recursului provocat, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciind, în esență, că instanța de fond nu a oferit garanția unei instanțe independente și imparțiale, în accepțiunea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța este culpabilă de încălcarea principiului contradictorialității procesului civil, consfințit de art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., pentru că nu a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților privind capătul de cerere având ca obiect obligarea Ministerului Justiției să aloce Direcției Naționale de Probațiune fondurile necesare plății drepturilor salariale.

A opinat recurentul că principalul argument juridic pe care se sprijină teza sa conform căreia Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă și reclamanții au calitate procesuală activă față de Ministerul Justiției îl constituie faptul că obiectul dedus judecății este anularea OMJ nr. 603/C/2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale.

Raționamentul instanței de fond, în sensul că între Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune nu există un raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite conform Legii nr. 500/2002 și că reclamanții nu sunt implicați în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite, nefiind titulari de drepturi financiare cărora să le corespundă obligația MJ de a aloca fonduri, este eronat, fiind un sofism.

Chiar dacă partea reclamantă nu este implicată în mod direct în raporturile juridice menționate, este implicată în mod indirect. În realitate, reclamanților, consilieri de probațiune în cadrul DNP, nu li se poate reține calitatea de terți în raporturile juridice dintre MJ și DNP, cât timp drepturile lor salariale sunt stabilite prin OMJ emise de MJ și plătite efectiv de DNP. Dacă MJ nu alocă suficiente fonduri DNP ca să poată să fie plătite aceste drepturi salariale, DNP s-ar putea apăra spunând că nu are fondurile necesare plății, ceea ce este evident un cerc vicios.

În concluzie, cu toate că reclamanții nu au calitate de parte în raporturile juridice dintre ordonatorul de credite principale și ordonatorul de credite secundar, totuși nu au calitate de terți, ci au calitate de avânzi cauză.

A mai susținut recurentul-reclamant că instanța a încălcat art. 247 alin. (2) C. proc. civ., pentru că Ministerul Justiției nu a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar instanța de fond s-a subrogat în drepturile procesuale ale Ministerului Justiției, pentru că nu are voie să invoce din oficiu excepții relative, deoarece doar părților pot invoca excepțiile relative.

Prin faptul că instanța de fond a invocat excepția relativă a lipsei calității active a reclamanților, pe care însăși partea interesată, Ministerul Justiției, nu a invocat-o, a încălcat principiile unei instanțe de judecată independente și imparțiale, instanța devenind parte la proces fiind avocatul de facto al Ministerului Justiției.

4.2. Pentru termenul din 17 iunie 2021, recurentul-reclamant K. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 25 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar.

Urmare a cererii de sesizare a Curții Constituționale s-a format dosar asociat, x/2018, cererea urmând a fi soluționată prin încheiere separată în dosarul respectiv.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare față de recursul provocat formulată de reclamantul K., prin care a invocat excepția lipsei de interes în promovarea recursului, susținând, în esență, că ordonatorii principali de credite au stabilite căile legale pentru obținerea fondurilor necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari sumele necesare. A solicitat a se avea în vedere și Decizia nr. 13/2016 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007.

Pe fondul recursului provocat, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Intimații-reclamanți au învestit instanța de contencios cu o cerere vizând, în esență, anularea OMJ nr. 603/C/2018, obligarea Ministerului Justiției să emită un nou ordin prin care să fie stabilite drepturile salariale în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 153/2017 respectiv la salariul de bază ce le-a fost stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază și obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale în conformitate cu noul ordin, sume actualizate cu rata inflației și la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale.

Ulterior introducerii acțiunii, pârâtul Ministerul Justiției a emis OMJ nr. 2883/C/2018 și OMJ nr. 3396/C/30.08.2018, stabilindu-se drepturile salariale ale reclamantei cu acordarea sporurilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017, motiv pentru care prima instanță a respins capetele de cerere privind anularea Ordinului nr. 603/2018 și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin care rămase fără obiect, respectiv ca nefondate pentru reclamantul F..

În ceea ce privește obligația de plată a drepturilor salariale, prima instanță a reținut că, deși a fost emis un nou ordin de salarizare, plata diferențelor rezultate nu a fost efectuată în integralitate, iar în ceea ce privește plata dobânzii și a actualizării, în vederea recuperării totale a prejudiciului cauzat prin neemiterea al timp a ordinului menționat, a apreciat că s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamanților, în înțelesul art. 1531 C. civ.

1.1. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta invocă, în esență, faptul că prima instanță în mod greșit a dispus obligarea sa la plata diferențelor de drepturi calculate potrivit Ordinului nr. 3396/C/2018 întrucât nu s-a analizat fondul cauzei, pentru că dreptul fusese deja acordat, ca urmare a emiterii OMJ nr. 3396/C/30.08.2018 prin care a fost modificat OMJ nr. 603/C/08.02.2018.

Or, chiar prin ordinul invocat s-au stabilit diferențele salariale datorate, potrivit solicitării reclamanților, iar prima instanță s-a pronunțat asupra capetelor de cerere astfel cum au formulate, în limita învestirii.

Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reproșa primei instanțe că ar fi încălcat prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil. De asemenea, aspectul privind punerea în executare a hotărârii și plata diferențelor salariale excedează analizei instanței în acest cadru procesual.

1.2. Instanța de control judiciar constată că nu este fondat nici motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, în mod corect prima instanță a admis capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate și plata dobânzii legale, având în vedere că prin ordinul emis s-a stabilit acordarea diferențelor salariale datorate, dar nu și actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflație și dobânda legală.

Din aceasă perspectivă, în cauză, se impune cumulul dobânzii legale cu actualizarea în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind mecanisme menite a repara prejudicii distincte, cum corect a apreciat și judecătorul fondului.

Relevantă în acest sens este Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2013, în care se prevede că:

"În aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011".

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că "…pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele prețurilor de consum (…). Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale".

Așadar, prin această decizie, aplicabilă în cauză, s-a stabilit atât posibilitatea de acordare, cât și posibilitatea de cumulare a celor două elemente în discuție (dobânda și indicele de inflație).

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2.1. Preliminar, instanța de control judiciar, față de alegațiile recurentului K. vizând încălcarea normelor de procedură de către instanța de fond, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepție care, în opinia recurentului, ar fi relativă și nu ar putea fi invocată de instanță din oficiu, reține că excepția lipsei calității procesuale este o excepție de fond, absolută și peremptorie, putând fi invocată pe tot parcursul procesului de oricare dintre părți, de către procuror sau de către instanță din oficiu.

Pentru termenul de judecată din 13 martie 2019, când cauza a fost reținută spre soluționare, reclamanții, legal citați, au lipsit, însă, prin acțiune, au solicitat judecarea cauzei în lipsă. De asemenea, părțile, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., au obligația să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Astfel, reclamanții, solicitând judecarea cauzei în lipsă, aveau obligația de a urmări finalizarea procesului, de a lua cunoștință de măsurile dispuse de instanță și de a-și formula apărările.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentului vizând încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

2.2. Referitor la aspectul vizând interesul recurentului-reclamant în promovarea recursului provocat, reține Înalta Curte că, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Reclamanții, consilieri de probațiune, prin cererea principală au solicitat anularea OMJ nr. 603/C/2018, obligarea Ministerului Justiției să emită un nou ordin prin care să fie stabilite drepturile salariale în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 153/2017 și obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale în conformitate cu noul ordin, sume actualizate cu rata inflației și la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale.

În contextul în care Ministerul Justiției a emis OMJ nr. 2883/C/2018 și OMJ nr. 3396/C/30.08.2018, stabilindu-se drepturile salariale ale reclamanților cu acordarea sporurilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017, solicitarea de obligarea a Ministerului Justiției la alocarea fondurilor privind plata drepturilor salariale apare ca fiind lipsită de interes.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant formulate prin memoriul de recurs, nu se poate reține că ar urmări un folos practic, imediat pentru a justifica calea de atac vizând obligarea ministerului la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor.

Interesul, condiție de exercitare a acțiunii civile/căii de atac, trebuie să fie determinat, adică folosul, pe care l-ar putea obține partea de pe urma activității judiciare activității judiciare pe care intenționează să o desfășoare, să fie unul concret, iar nu abstract. Cerința este justificată de faptul că atunci când se pronunță hotărârea judecătorească, aceasta trebuie să aibă efect concret asupra situației părților.

În egală măsură, interesul trebuie să fie născut și actual, să existe în momentul în care se apelează la mijlocul procesual din conținutul acțiunii, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Altfel spus, interesul este actual în sensul că, dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune în momentul respectiv, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu.

Or, în cauză, niciuna dintre condițiile anterior menționate nu este îndeplinită în cazul recursului provocat inițiat de recurentul-reclamant K..

Ordonatorul principal de credite are stabilite căile legale pentru obținerea fondurilor necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești, asigurând ordonatorilor secundari și terțiari, respectiv angajatorilor instituții publice, sumele necesare în funcție de solicitările justificate ale acestora, în condițiile legii, nefiind astfel nevoie de o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu ordonatorul principal de credite.

De asemenea, nici teza a doua a prevederilor art. 33 alin. (2) C. proc. civ. nu este probată, nefiind dovedită ipoteza prevenirii încălcării unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

În raport cu cele arătate și cu faptul că au fost emise ordinele solicitate recunoscute drepturile salariale solicitate prin acțiunea introductivă de instanță, Înalta Curte reține că nu subzistă interesul procesual al susținerii recursului provocat, având în vedere că intimatul-pârâtul Ministerul Justiției și recurenta-pârâtă Direcția Națională de Probațiune și-au îndeplinit obligațiile solicitate prin acțiune, cu efectul unei recunoașteri implicite a pretențiilor recurentului-reclamant.

Prin urmare, interesul de a acționa al recurentului-reclamant nu este actual, potrivit art. 33 din C. proc. civ., iar condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes nu este îndeplinită, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

2.3. Nu în ultimul rând, interesul recursului provocat nu poate fi reținut nici din perspectiva Deciziei nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, s-a decis că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.".

Potrivit celor statuate în această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față, se poate concluziona că, în privința cererii reclamanților de plată a diferențelor salariale, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății, și, corelativ, reclamanții nu au calitate procesulă activă în raport cu acest pârât referitor la plata drepturilor salariale,

Contrar aprecierilor recurentului K., care interpretează trunchiat normele de procedură civilă, conform art. 517 C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, fiind, deci, obligatorie și în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind identificate motive de reformare a sentinței recurate, Înalta Curte va respinge recursul Direcției Naționale de probaține, ca nefondat, și va respinge recursul provocat formulat de K., ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței nr. 1398 din 10 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul provocat formulat de recurentul-reclamant K. ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.