ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3637/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 02.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, solicitând:

- anularea dispozițiilor din Ordinul Ministerului Justiției nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale;

- obligarea Ministerului Justiției să emită un nou Ordin în ceea ce o privește, prin care să fie stabilite drepturile salariale în concordanță cu dispozițiile Legii 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv: la salariul de bază ce i-a fost stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază;

- obligarea Ministerului Justiției (în calitate de ordonator principal de credite) să aloce Direcției Naționale de Probațiune (în calitate de ordonator secundar de credite) a sumelor necesare plății drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, în conformitate cu dispozițiile noului ordin de salarizare ce va fi emis în temeiul hotărârii care va fi pronunțată în acest dosar, precum și a dobânzilor legale și a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflației;

- obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei, în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflației;

- obligarea Direcției Naționale de Probațiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) și alin. (2)

1

din Ordonanța Guvernului Nr. 13 din 24 august 2011, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar;

- obligarea Ministerului Justiției și a Direcției Naționale de Probațiune la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4386 din 30 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, în parte, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune și a obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata diferențelor de drepturi calculate potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective; a respins primele două capete de cerere, ca rămase fără obiect; a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4386 din 30 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că în mod greșit prima instanță a apreciat că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile și a obligat recurenta la actualizarea cu indicele de inflație la data plății a sumelor datorate, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe.

Astfel, instanța de fond a admis capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate, respectiv cel privind plata dobânzii legale, în temeiul dispozițiilor art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009, apreciind că se aplică principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor.

Cu privire la acest aspect, hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material invocate de către instanța de fond (art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009), respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ. 1, întrucât nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile ca urmare a recunoașterii de către pârâți a pretențiilor reclamanților, conform OMJ nr. 2883/C/2018, respectiv OMJ nr. 3396/C/2018, în sensul că:

a) nu se poate imputa pârâților o formă de vinovăție (intenție sau culpă) în ceea ce privește neacordarea, până la momentul aprobării de către ordonatorul principal de credite, a valorilor de referință sectorială solicitate începând cu data de 09.04.2015, cuprinse în OMJ nr. 2883/C/2018 de modificare a OMJ nr. 542/C/2018;

b) începând cu data de 01.01.2018, data de la care produce efecte OMJ nr. 3396/C/2018, nu a existat o obligație legală a pârâților în sensul acordării sporurilor în procent maxim, respectiv în procent total de aproape 30% din salariul de bază (astfel cum s-a acordat prin OMJ nr. 3396/C/2018 de modificare a OMJ nr. 603/C/2018) și prin urmare lipsește elementul esențial al răspunderii civile, respectiv existența unei fapte ilicite;

c) începând cu data de 01.01.2018, salariul de care beneficiază intimata-reclamantă conform OMJ nr. 3396/C/2018 este cel stabilit de lege pentru anul 2022, iar nu prin raportare la o valoare de referință sectorială, aceasta nemaifiind o parte componentă a salariului intimatei-reclamante începând cu data de 01.01.2018 și prin urmare, lipsește elementul esențial al răspunderii civile, respectiv existența unei fapte ilicite a pârâților constând în omisiunea de a emite dispoziții de salarizare cu indemnizația de încadrare raportată la valorile de referință sectoriale cuvenite.

În ceea ce privește acordarea sporurilor potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, recurenta a solicitat să se constate caracterul de oportunitate al acestei decizii instituționale, având în vedere că în conformitate cu art. 5 din Capitolul VIII al Anexei V - Familia Ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională din Legea - cadru nr. 153/2017, sporurile care i se cuvin intimatei-reclamante, potrivit legii, nu sunt de 25%. respectiv de 5%, existând posibilitatea ca acestea să fie stabilite și în procent mai mic, întrucât sunt "până la 25%", respectiv "până la 5%". după cum urmează:

"(...) personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar (...)".

Mai mult, Direcția Națională de Probațiune, în calitate de ordonator terțiar de credite, are obligația de a respecta dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017 conform cărora "Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază (...).

În concluzie, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile și pe cale de consecință nu se justifică actualizarea sumelor acordate prin OMJ nr. 3396/C/2018 cu rata inflației și nici acordarea dobânzilor legale.

Într-adevăr, actualizarea drepturilor salariate cu rata inflației reprezintă valoarea reală a acestora la data efectuării plății, însă neexistând o obligație legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor mai sus menționate, nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflației are caracterul unor daune compensatorii.

În ceea ce privește plata dobânzilor legale, acestea reprezintă o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Or, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligații legale în acest sens, nu putem vorbi de o neexecutare a acesteia, motiv pentru care nu se justifică nici plata acestora.

A mai arătat recurenta că drepturile salariale ale intimatei-reclamante prevăzute în Anexa nr. 14 la Ordinului Ministrului Justiției nr. 603/C/2018 au fost modificate prin Anexa 236 la Ordinul ministrului justiției nr. 3396/C din 30.08.2018, doar în ceea ce privește sporurile.

Astfel, salariul de bază acordat intimatei-reclamante prin OMJ nr. 603/C/2018 a rămas neschimbat ca urmare a modificării acestui act administrativ prin OMJ nr. 3396/C/2018, întrucât fiind cel prevăzut de lege pentru anul 2022, nu se mai pune problema majorării acestuia ca urmare a acordării unei valori de referință sectoriale mai mari la nivelul lunii decembrie 2017.

Cu privire la valoarea de referință sectorială avută în vedere la calculul salariului de bază la nivelul lunii decembrie 2017, nivel la care s-a raportat OMJ nr. 603/C/2018, precum și temeiul legal al plafonării salariului de bază prin OMJ nr. 603/C/2018, începând cu data de 01.01.2018, la nivelul anului 2022, recurenta a arătat că OMJ nr. 603/C/2018 a fost emis în temeiul OMJ nr. 542/C/2018 care stabilea o VRS 347,109 RON.

Această valoare de referință sectorială a fost avută în vedere la calculul salariului de bază la nivelul lunii decembrie 2017, nivel la care s-a raportat OMJ nr. 603/C/2018 emis în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, precum și în considerarea Minutei întâlnirii din data de 16 ianuarie 2018 (Anexă) a reprezentanților CSM, ÎCCJ, PÎCCJ, DIICOT, INM, SNG.

În minuta întâlnirii din data de 16 ianuarie 2018, având ca obiect aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017 au fost reținute următoarele:

"în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea 153/2017, la data de 01.01.2018, cuantumul brut al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunara/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% fată de nivelul acordat pentru tuna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

În situația în care indemnizația de încadrare sau salariul de bază aflate în plată depășesc indemnizația de încadrare/salariul de bază prevăzute de anexele Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, conform dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, se va acorda indemnizația/salariul prevăzut de lege pentru anul 2022 și vor fi menținute vechile sporuri majorate cu 25% în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (3). lit. a)".

Intimata-reclamantă se află în această din urmă situație, salariul acesteia fiind cel stabilit de lege pentru anul 2022, astfel că orice majorare a VRS la nivelul lunii decembrie 2017, nu putea influența nivelul salariului plafonat.

Recurenta a prezentat o comparație între salariul de bază de la nivelul anului 2022 și salariul de bază de la nivelul lunii decembrie 2017, cu VRS stabilit prin OMJ nr. 542/C/2018, majorat cu un procent de 25%, după care a arătat că începând cu data de 01.01.2018, salariul de care beneficiază intimata-reclamantă conform OMJ nr. 3396/C/2018 este cel stabilit de lege pentru anul 2022, iar nu prin raportare la o valoare de referință sectorială, aceasta nemaifiind o parte componentă a salariului intimatei-reclamante.

Prin urmare, lipsește elementul esențial al răspunderii civile, respectiv existența unei fapte ilicite a pârâților constând în omisiunea de a emite dispoziții de salarizare cu indemnizația de încadrare raportată la valorile de referință sectoriale cuvenite.

Decizia ÎCCJ nr. 2/2014, invocată de instanța de fond, nu este aplicabilă în speță, având în vedere că intimata-reclamantă nu se află în posesia unui titlu executoriu.

În concluzie, a arătat recurenta că nu sunt incidente în speță dispozițiile Deciziei nr. 2/2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, invocate de instanța de fond, întrucât aceasta nu a luat în considerare cele reținute de Curte în considerente și anume:

"Cât privește existența unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție, în sensul dispozițiilor legale ce instituie răspunderea civilă, aceasta constă în executarea cu întârziere de către debitori a sumelor de bani stabilite prin titluri executorii în favoarea persoanelor din sectorul bugetar".

Intimata - reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului, iar, în subsidiar, excepția nulității acestuia, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Excepțiile inadmisibilității și nulității recursului au fost respinse de instanța de judecată, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

La data de 19 mai 2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar o notă prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect a capătului de cerere privind plata diferenței de drepturi acordate în temeiul Ordinului Ministerului Justiției 3396/2018.

II. Soluția instanței de recurs

Preliminar, cu privire la excepția invocată de recurenta-pârâtă, în sensul că a rămas fără obiect capătul de cerere privind plata diferențelor de drepturi acordate în temeiul OMJ nr. 3396/C/2018, Înalta Curte constată că în practica judiciară anterioară noului C. civ., s-a consacrat soluția de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost deja executat de pârât de bună voie, înainte de finalizarea procesului, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Deși nu este consacrată legislativ, o atare soluție își menține aplicabilitatea și se justifică și sub imperiul noului C. proc. civ., fiind dedusă pe cale de interpretare din dispozițiile art. 194 lit. c) din C. proc. civ. (corespondent al art. 112 pct. 3 din vechiul C. proc. civ.).

Raportat la considerentele teoretico-jurisprudențiale enunțate, se constată că în prezenta cauză nu este incidentă ipoteza premisă a interpretărilor consacrate, fiind evident că nu a intervenit o executare de bună voie a obiectului cererii dedusă judecății și nicio altă împrejurare ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată, în acest sens.

Astfel, Înalta Curte reține că nu este întemeiată soluția de admitere a excepției rămânerii fără obiect a cererii, întrucât aceasta este o apărare de fond, care, în niciun caz nu lipsește cererea reclamantei de obiect.

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Analizând materialul probator administrat în cauză, Curtea reține că reclamanții au solicitat, în primul capăt al cererii, modificarea Anexei nr. 14 a OMJ nr. 603/C/2018, din perspectiva neatingerii de către sporuri a limitei de 30% din salariul de bază.

Se constată că prin OMJ nr. 603/C/2018 au fost stabilite drepturile salariale (inclusiv sporurile) pentru personalul de probațiune, începând cu data de 01 ianuarie 2018.

Prin OMJ nr. 2883/C/19.07.2018 a fost modificat OMJ nr. 542/C/2018 în ceea ce privește valoarea de referință sectorială (denumită în continuare VRS) pentru personalul de probațiune în intervalul de referință menționat, fiind stabilită o VRS de 421,36 RON pentru perioada 9.04.2015-30.11.2015 și o valoare de 463,5 RON pentru perioada 1.12.2015-31.12.2017; prin același ordin, a fost stabilit și un calendar pentru plata sumelor restante.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că în preambulul ordinului în discuție au fost făcute trimiteri, printre altele, la dispozițiile O.U.G. nr. 83/2014, ale Legii nr. 71/2015 și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

1

alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 57/2015, în care s-a reținut că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare care trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive sau irevocabile/definitive urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv ocupaționale, indiferent de instituția sau autoritatea publică."

Față de prevederile legale în discuție (art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014), dar și de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și Decizia nr. 23/26.09.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pârâtului Ministerul Justiției, îi revenea obligația de a proceda din data de 09.04.2015 la o încadrare la nivel maxim a personalului de probațiune, sub aspectul indemnizației cuvenite. Implicit, acest nivel se răsfrânge și asupra cuantumului sporurilor.

Ordinul nr. 2883/C/19.07.2018 a recunoscut caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09.04.2015, din perspectiva cuantumului valorii de referință sectorială (cu consecințe implicite și asupra cuantumului sporurilor).

Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018, a modificat OMJ nr. 2883/C/2018, și a stabilit noile drepturi salariale (inclusiv sporurile) pentru personalul de probațiune, începând cu data de 01 ianuarie 2018.

Astfel, ordinele în discuție au recunoscut caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09.04.2015, din perspectiva cuantumului valorii de referință sectorială, și asupra contravalorii sporurilor.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că prin omisiunea pârâtului de a emite dispoziții de salarizare legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în înțelesul art. 1.531 din C. civ. din 2009, condițiile angajării răspunderii recurentei-pârâte fiind îndeplinite.

Astfel, reclamanta are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferența dintre venitul pe care l-ar fi obținut și venitul efectiv plătit.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata diferențelor de drepturi calculate potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective (din perspectiva respectării principiului disponibilității acțiunii civile, obligarea la plată prin prezenta hotărâre judecătorească vizează strict diferențele de drepturi salariale generate de recalcularea cuantumului sporurilor, în condițiile în care reclamanta nu a contestat prin acțiune contravaloarea salariului de bază, arătând expres că acesta i-a fost stabilit în mod corect-paragraful al II-lea al motivelor acțiunii).

Prima instanță a stabilit corect și capătul de cerere privind actualizarea sumei astfel stabilite, cu indicele de inflație, precum și a cererii de obligare a pârâtei la plata dobânzilor legale penalizatoare.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-pârâte în sensul că dispozițiile Deciziei Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, reținută de prima instanță în considerente, nu ar fi incidentă în cauză, așa cum susține recurenta-pârâtă.

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 -Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În mod corect a reținut prima instanță ca sumele datorate să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 4386 din 30 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2021.