ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4857/2021

Obiectul acțiunii. Primul ciclu procesual 1.1. Prin cererea înregistrată, la data de 13.12.2016, pe rolul Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/28.11.2016 emise de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Craiova. Prin sentința civilă nr. 52 din 11 ianuarie 2017, Tribunalul a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal. 1.

Prin sentința civilă nr. 92 din 8 februarie 2017, Curtea a respins acțiunea reclamantului, ca inadmisibilă, reținând că reclamantul nu a formulat contestație împotriva actului atacat, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004, și că a atacat decizia de instituire în condițiile în care, în materie fiscală, ceea ce se atacă este decizia de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. 1.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii. Prin decizia civilă nr. 5619 din 14 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal admis recursul formulat de recurentul-reclamant A., a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând dispozițiile art. 213 alin. (13) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora împotriva deciziei prin care se instituie măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestația la instanța de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile. 2. Hotărârea primei instanțe pronunțată în rejudecare după casare Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 25.06.2020, sub nr. x/2017*. Prin sentința civilă nr. 107 din 7 iulie 2020, Curtea a admis acțiunea și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din 28.11.2016 emisă de DGRFP Craiova-Administrația pentru Contribuabili Mijlocii. 3. Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. După ce a prezentat situația de fapt, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că măsura instituirii măsurilor asigurătorii a fost motivată conform cerințelor art. 213 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul procedură fiscală și Ordinului nr. 2546/2016, având în vedere constatările preliminare ale organelor fiscale și existând pericolul ca societatea să se sustragă de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Nu se poate susține că nu ar exista pericolul de sustragere de la urmărire, întrucât intimatul-reclamant nu ar putea proba un astfel de fapt negativ iar pentru protecția eventualului său drept creditorul este îndreptățit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului său. Individualizarea creanței în cuantum de 2.057.2828 RON, ca urmare a finalizării inspecției fiscale, probează, o dată în plus, temeinicia instituirii măsurilor asigurătorii. Atitudinea organului fiscal și instituirea măsurilor asigurătorii s-a bazat pe constatările din procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/06.09.2016, declarația 112 privind obligațiile de plată nr. x/13.09.2016, nr. x/25.10.2016, decontul x privind TVA de plată nr. x/25.09.2016, precum și din decizia de impunere nr. x/18.12.2015, nu pe simple presupuneri sau pe informații și mijloace de probă incomplete. Faptele prin care s-au încălcat de către reclamant dispozițiile fiscale în materie, cu referire directă la obligațiile stabilite, îmbracă pericolul social al unor acțiuni ilegale, pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, măsuri ce constituie o obligație pentru organele fiscale, și nu o opțiune. Astfel, aceste aspecte, coroborate cu obligațiile bugetare în sumă de 2.057.282 RON, reprezintă suficiente indicii pentru a se dispune măsurile asigurătorii, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor, nu și executarea acestora. Referitor la aspectul reținut de prima instanță, a apreciat recurenta că soluția pronunțată în Dosarul nr. x/2017 nu poate fi avută în vedere ca prezumție relativă de nelegalitate, pentru că soluția nu este definitivă și pentru că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a cărei anulare a fost dispusă în dosarul respectiv a fost emisă și pentru suma suplimentară de 1.836.154 RON, stabilită prin Decizia de impunere nr. x/18.12.2015.

Apărările intimatei-reclamante Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A menționat că soluția pronunțată în Dosarul nr. x/2017 a rămas definitivă prin Decizia nr. 4573 din 23.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, fiind anulată decizia de atragere a răspunderii sale solidare pentru datoriile societății B.. De asemenea, a fost clasată definitiv plângerea penală formulată împotriva sa de organele fiscale, prin sentința nr. 92 din 24 iunie 2020 a Tribunalului Olt din Dosarul nr. x/2020.

Decizia instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 5.1. Potrivit art. 213 alin. (2), (3) și (5) din Codul de procedură fiscală, "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite. (3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. (...) (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.". Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, se dispun în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. De asemenea, alin. (5) al articolului menționat, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată. 5.2. Din cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/28.11.2016 nu se pot desprinde rațiunile concrete care să sublinieze acest pericol. Constată Înalta Curte că autoritatea fiscală emitentă a actului atacat a apreciat că ar fi îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului-reclamant A., în calitate de administrator al B., în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) și d) și art. 26 alin. (1) și (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru suma de 2.057.282 RON, pentru că ar exista pericolul sustrageri de la urmărire, al ascunderii sau risipirii patrimoniului, fără, însă, a preciza niciun element concret pentru care dintre ipoteze s-ar impune luarea măsurii. Or, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, pericol care, ca regulă, trebuie să fie distinct de imputarea anumitor fapte din cadrul operațiunilor ce au făcut obiectul controlului fiscal. 5.3. Reține Înalta Curte că, în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative. Prin urmare motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Sintagma în cazuri excepționale confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepție, care trebuie să rezulte din atitudinea societății care ar încerca să-și sustragă, ascundă sau să-și distrugă activele patrimoniale, cu scopul zădărnicirii eforturilor organului fiscal de a executa creanța fiscală. Pericolul la care face referire art. 213 trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, neputându-se reține starea de pericol în raport cu cele reținute prin controlul fiscal. Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. Astfel, contrar alegațiilor recurentei-pârâte, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului. 5.4. Referitor la aspectul că soluția de anulare pe fond a Deciziei nr. x/12.06.2017 de antrenare a răspunderii solidare a intimatului-reclamant cu debitul S.C. B. S.R.L., dispusă prin sentința nr. 699/2017 a Curții de Apel Craiova, nu ar fi definitivă, se constată că, prin Decizia nr. 4573/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost validată anularea actelor administrativ-fiscale și a devenit definitivă soluția instanței de fond, aspect care confirmă, în plus, nelegalitatea actului atacat în prezenta cauză. 5.5. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.