ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4817/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la 25.11.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională Antidoping anularea Deciziei de suspendare provizorie conținută la pag. 1 paragraf. 6 din Notificarea emisă de Președintele ANAD sub nr. x din 30.09.2020, anularea parțială a încheierii din 11.11.2020 emisă de Comisia de Apel a ANAD în dosarul x/2020, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 5 pronunțată în data de 12 ianuarie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești invocată de pârâta Agenția Națională Antidoping prin întâmpinare, respingând acțiunea, ca inadmisibilă.

Cererea de recurs Reclamantul A. a formulat recurs, prin care a solicitat casarea sentinței recurate, respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești în ce privește judecarea cererii principale și a cererii de suspendare; trimiterea cauzei aceleiași instanțe, pentru continuarea judecății; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Curtea de apel a făcut o constatare greșită și prejudiciabilă pentru recurent, respectiv aceea că decizia de suspendare provizorie a unui sportiv care nu este de nivel internațional poate fi contestată de sportivul în cauză numai la Comisia de Apel de la nivelul ANAD. Curtea de Apel a avut în vedere decizia de suspendare provizorie a unui sportiv astfel cum este ea reglementată prin Legea 227/2006 și adoptată de organul competent, situație care nu se regăsește în prezenta cauză, pentru simplul fapt că decizia de suspendare provizorie a recurentului a fost adoptată de Președintele ANAD și nu de Comisia de Audiere a ANAD. Adică decizia supusă controlului judecătoresc a fost adoptată de președintele autorității publice centrale, cu depășirea atribuțiilor ce-i sunt conferite prin lege (aspecte relevate în acțiunea introductivă). Per a contrario, decizia de suspendare provizorie a unui sportiv care nu este de nivel internațional și care nu a fost emisă de Comisia de Audiere, poate fi contestată și în fața instanței judecătorești competente. Cele două acte supuse anulării potrivit acțiunii introductive sunt decizia Președintelui ANAD și decizia Comisiei de Apel a ANAD. Adică, chiar dacă în ultimă instanță CA Ploiești ar fi apreciat că prezenta cauză nu este de competența instanțelor judecătorești cu privire la decizia Comisiei de Apel a ANAD, nu același lucru poate fi reținut cu privire la decizia Președintelui ANAD care, dat fiind faptul că nu reprezintă o decizie de suspendare provizorie potrivit Legii 227/2006 decât prin prisma efectelor produse în fapt asupra sportivului, a fost emisă de o persoană necompetentă, iar acest lucru atrage jurisdicția instanței judecătorești de drept comun pentru exercitarea controlului de legalitate. În concluzie, pentru a refuza controlul de legalitate al deciziei Președintelui ANAD, prin admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești pe motiv că deciziile de suspendare provizorie se contestă la Comisia de Apel a ANAD, instanța de fond trebuia să verifice dacă notificarea nr. x/30.09.2020 reprezintă tipul de act avut în vedere de Legea 227/2006 atunci când aceasta folosește termenul decizie de suspendare provizorie. Instanța de fond a mai reținut că, potrivit susținerilor reclamantului, acesta a inițiat o procedură în fața comisiei de audiere a ANAD, nesoluționată până la data pronunțării instanței de față. Constatarea primei instanțe este greșită, întrucât nu reiese nici din susținerile sale sau ale părții advese și nici din actele de la dosar, că recurentul ar fi inițiat o procedură la Comisia de Audiere a ANAD în legătură cu această suspendare provizorie. Singura procedură aflată pe rolul Comisiei de Audiere a ANAD a fost inițiată chiar de către ANAD și vizează solicitarea acesteia de stabilire a sancțiunii finale pentru recurent. Prima instanță a reținut că, deși este întemeiată susținerea reclamantului conform căreia decizia Comisiei de Apel a ANAD din data de 11.11.2020 nu poate fi contestată la Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne de către reclamant, întrucât este sportiv național, aceasta nu încalcă dreptul de a contesta măsura dispusă, în condițiile art. 77 alin. (1), în condițiile în care decizia comisiei de audiere i-ar fi nefavorabilă. Din nou instanța de fond a omis fără nicio explicație să observe că în cazul de față nu s-a desfășurat nicio procedură în legătură cu suspendarea provizorie a sportivului, în fața acestei Comisii de Audiere, deoarece sancțiunea a fost luată în locul Comisiei de Audiere a ANAD, chiar de către președintele instituției. Tocmai acest motiv stă la baza competenței instanței judecătorești și în special a curții de apel de la domiciliul reclamantului, de a anula actul emis. În orice caz, acestea sunt considerente străine de natura pricinii, întrucât pornesc de la o stare de fapt neadevărată, care nu se regăsește în cauză. Dacă instanța ar fi observat că principalul motiv pentru desființarea deciziei 1682/30.09.2020 este că ea a fost adoptată de altă persoană decât cea care ar fi avut competența, atunci în temeiul acestui raționament ar fi putut reține că nu există obligativitatea apelării la jurisdicția Comisiei de Apel a ANAD sau a CAS din Lausanne pentru desființarea ei (per a contrario, dacă decizia de suspendare provizorie nu este adoptată de Comisia de Audiere a ANAD, desființarea ei nu este supusă în mod obligatoriu Comisiei de Apel a ANAD). Un alt considerent străin de natura pricinii este prezentat în continuare de instanță pentru justificarea soluției recurate, după cum urmează: "Curtea reține că procedura desfășurata în fața comisiei de audiere a sportivilor și a personalului asistent al sportivilor care au încălcat reglementările anti-doping se subsumează jurisdicției administrative speciale, întrucât procedura de audiere se desfășoară cu respectarea principiilor menționate la art. 77 alin. (2)." Nu a existat nicio procedură în fața Comisiei de Audiere pentru adoptarea deciziei de suspendare provizorie a recurentului, iar din considerentul instanței, coroborat cu cele reținute mai sus, reiese că efectiv s-a avut în vedere o altă situație juridică decât cea reală. Recurentul a mai invocat și raționamentul greșit din partea instanței, care a conchis că faptul că, în situația dedusă judecății, instanța de ultim grad pentru reclamant este Comisia de Apel de la nivelul ANAD, nu exclude dreptul reclamantului de a sesiza instanța de ultim grad - Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne după finalizarea procedurii în fața comisiei de audiere, în situația în care decizia Comisiei i-arfi nefavorabilă. Practic, instanța consideră că deși ultima cale de atac ar fi în fața Comisiei de Audiere, recurentul s-ar putea adresa cu o cale de atac împotriva deciziei Comisiei de Audiere a ANAD direct la Tribunalul Arbitrai pentru Sport din Lausanne. Dincolo de faptul că recurentul nu a inițiat nicio procedură în fața Comisiei de Audiere a ANAD în legătură cu suspendarea sa provizorie, potrivit raționamentului instanței ar însemna ca după o eventuală decizie a Comisiei de Audiere a ANAD recurentul sa poată formula o cale de atac împotriva acesteia și la Comisia de Apel a ANAD dar și la Tribunalul Arbitral pentru Sport din Lausanne. Ori dacă instanța de ultim grad este Comisia de Apel a ANAD, atunci această afirmație este incompatibilă cu exercitarea unei căi de atac suplimentare, la instanța sportivă internațională. Recurentul a mai arătat că, la data de 22.02.2021, în procedura inițiată de recurent în fața Tribunalului Arbitral pentru Sport de la Lausanne, instanța arbitrala a decis că nu are competența de a soluționa apelul declarat de acesta împotriva deciziei Comisiei de Apel a ANAD. Așadar, se confirmă explicit de către instanța arbitrala străină că aceasta nu are competența de a soluționa capătul doi al cererii ce face obiectul prezentei cauze astfel că toate raționamentele instanței întemeiate pe posibilitatea recurentului de a se adresa Tribunalului Arbitral pentru Sport de la Lausanne sunt nefondate. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Pârâta Agenția Națională Anti-Doping a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Motivele de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere că normele care reglementează căile de atac sunt norme de drept procesual, iar nu de drept material, cum în mod eronat susține recurentul-reclamant. În raport de acest motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recursul formulat este nefondat. Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea și combaterea dopajului în sport, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt reglementate la capitolul I - Dispoziții generale și ele stabilesc în mod neechivoc, în concordanță și cu art. 13 din Codul Mondial Anti-Doping și comentariile la acest articol faptul că în examinarea faptelor si aspectelor juridice ale unui caz de încălcare a reglementărilor anti-doping, jurisdicția de soluționare a cauzelor o au doar instanțele sportive, instanța de ultim grad fiind Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne. Potrivit art. 52 din Legea nr. 24/2000 privind nomele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispozițiile generale ale unui act normativ cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare, determină obiectul și principiile acesteia. În acest sens, dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea și combaterea dopajului în sport, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc că în examinarea faptelor și aspectelor juridice ale unui caz de încălcare a reglementărilor anti-doping, jurisdicția de soluționare a cauzelor o au doar instanțele sportive, instanța de ultim grad fiind Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne. Așadar, prima instanță în mod legal și temeinic, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești atât cu privire la cererea de suspendare cât și cu privire la cererea de chemare în judecată. Mai mult, reglementarea competenței materiale a instanțelor judecătorești este de ordine publică și se stabilește prin lege. Legea nr. 227/2006 privind prevenirea și combaterea dopajului în sport, republicată, cu modificările și completările ulterioare este lege organică și specială, iar dispozițiile procedurale cu privire la competența de soluționare a cazurilor de încălcare a reglementărilor anti-doping sunt de strictă interpretare și aplicare. Legiuitorul nu a reglementat expres competența materială a instanțelor de judecată cu privire la soluționarea a cazurilor de încălcare a reglementărilor anti-doping, ca o excepție de la regula consacrată în dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul sportivilor de nivel național sau în legătură cu o competiție națională. Prima instanță, în mod legal și temeinic, a considerat că accesul liber la justiție nu este absolut, ci poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile și proporționale cu scopul urmărit, iar arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizate prin hotărâri susceptibile de executare silită. Cât privește faptul că, în speță, Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne a hotărât că nu este competentă să judece prezenta cauză, instanța de la Lausanne declară că nu are în mod vădit competența de a soluționa apelul formulat de recurentul - reclamant. Soluția se întemeiază atât pe dispozițiile art. 73 și art. 76 din Legea nr. 227/2006 (legea națională anti-doping), cât și pe dispozițiile art. 13.2 din Codul mondial anti-doping și urmează o abordare armonizată pentru a limita căile de atac ale tuturor sportivilor la nivel național, în cadrul structurii lor naționale anti - doping. Susținerile reclamantului - recurent în sensul că Agenția Națională Anti-Doping în calitate de organizație națională anti-doping, nu poate dispune suspendarea provizorie a unui sportiv, în urma administrării probelor pe care le deține, cu privire la faptul că acesta a încălcat reglementările anti-doping prin utilizarea unei metode interzise, în raport de dispozițiile art. 39 coroborat cu art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 227/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt nefondate. Astfel, potrivit art. 50 alin. (1) și (2), suspendarea provizorie este obligatorie și se poate dispune inclusiv de către Agenția Națională Anti-Doping, în calitate de organizație națională anti-doping, cu asigurarea audierii în regim de urgență a sportivului, în temeiul art. 47 alin. (4) din Legea nr. 227/2006. Suspendarea provizorie a reclamantului - recurent a fost dispusă de către Agenția Națională Anti-Doping și a fost sesizată Comisia de audiere în temeiul dispozițiilor art. 47 alin. (4) din Legea nr. 227/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vederea organizării audierii în regim de urgență, de către președintele Agenției Naționale Anti-Doping. Decizia Agenției Naționale Anti-Doping de suspendare provizorie a recurentului reclamant, ca manifestare de voință (negotium iuris), materializată în cuprinsul Notificării nr. x/30.09.2020, este un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, însă acest act administrativ constituie fine de neprimire la instanța de contencios administrativ, potrivit art. 5 alin. (2) din actul normativ mai sus menționat putând fi atacată cu apel la Comisia de apel de pe lângă Agenția Națională Anti-Doping în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 74 alin. (1) din Legea nr. 227/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 494 și urm. din C. proc. civ., art. (1) alin. (3), art. 50 alin. (1), art. 74 alin. (1) din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea și combaterea dopajului în sport, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

Răspunsul la întâmpinare Recurentul - reclamant A. nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă, deși aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

Procedura de soluționare a recursului În cauză, în temeiul art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția din data de 25.05.2021 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 5 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 7.1. Aspecte de fapt și de drept relevante Prin notificarea nr. x/30.09.2020, emisă de președintele Agenției Naționale Anti-Doping (ANAD), se aduce la cunoștință reclamantului că acesta este suspect de încălcarea reglementărilor anti-doping, în conformitate cu art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea și combaterea dopajului în sport, republicată, ca urmare a utilizării unei metode interzise, în concret reținându-se prin actul contestat faptul că reclamantul a beneficiat de serviciile clinicii private B. practicând terapie intravenoasă-C., adică terapia cu vitamina C, complex de B-uri, aminoacizi și minerale. S-a reținut că infuziile și/sau injecțiile intravenoase cu mai mult de 100 ml în total pe o perioada de 12 ore, cu excepția celor efectuate în mod legitim pe parcursul tratamentelor spitalicești, al procedurilor chirurgicale sau al investigațiilor clinice pentru stabilirea diagnosticului intră la categoria M2.2 din Lista interzisă pentru anul 2020, aprobată prin Ordinul nr. 219/14.10.2019, publicat în Monitorul Oficial al româniei, partea I, nr. 867 din 28.10.2019. Astfel, în urma investigațiilor întreprinse de ANAD pentru verificarea informațiilor primite s-a constatat că reclamantul este suspect de încălcarea reglementărilor anti-doping pentru utilizarea metodei M.2.2. În conformitate cu prevederile art. 50 din Legea nr. 227/2006 republicată, s-a comunicat reclamantului că acesta este suspendat provizoriu din activitatea sportivă. În cuprinsul notificării contestate se menționează că, în conformitate cu prevederile art. 73 lit. e), decizia de suspendare provizorie dispusă conform art. 50 alin. (1) poate fi contestată la Comisia de Apel în termen de 21 de zile de la data comunicării. Prin încheierea Comisiei de Apel din cadrul instituției pârâte, pronunțată în dosarul nr. x/2020 la data de 11 noiembrie 2020, se respinge apelul formulat de sportivii D., A. și E. împotriva deciziilor de suspendare provizorie notificate sportivilor cu nr. x din 30.09.2020 de către președintele ANAD. În cuprinsul încheierii se menționează că "prezenta decizie poate fi contestată la Curtea de Arbitraj Sportiv (Tribunalul de Arbitraj Sportiv)", de federația internațională responsabilă, Comitetul Olimpic Internațional (entități prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 227/2006), în termen de 21 de zile de la data comunicării, precum și de Agenția Mondială Anti-Doping la Curtea de Arbitraj Sportiv (Tribunalul de Arbitraj Sportiv), în termenele prevăzute de art. 76 alin. (2) din Legea nr. 227/2006 republicată. 7.2. Analiza motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant și a apărărilor intimatei-pârâte Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în timp ce intimata-pârâtă a sugerat că recursul nu poate fi încadrat decât în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. . Având în vedere soluția dată de prima instanță, prin care a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a fost respinsă acțiunea, ca inadmisibilă, observând și motivele din cererea de recurs, Înalta Curte constată că în esență, recurentul a criticat greșita aplicare a legii de către prima instanță, recursul său urmând a fi analizat prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Problema de drept dedusă judecății este aceea dacă încheierea Comisiei de Apel din cadrul instituției pârâte, pronunțată în dosarul nr. x/2020, prin care a fost respins apelul formulat de reclamant împotriva deciziei de suspendare provizorie nr. 1682 din 30.09.2020 de către președintele ANAD, are sau nu o cale de atac deschisă pentru reclamant în fața instanței naționale. Pentru a soluționa această problemă de drept, Înalta Curte va porni, pe de o parte, de la dispozițiile legii speciale, iar pe de altă parte, de la mențiunile cuprinse în încheierea Comisiei de Apel atacată. Conform prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 227/2006 din 7 iunie 2006 privind prevenirea și combaterea dopajului în sport, "suspendarea provizorie a unui sportiv, pe baza unui rezultat pozitiv al probei A pentru substanțe nespecifice sau pentru utilizarea unei metode interzise, este obligatorie." Conform prevederilor art. 73 alin. (1) lit. e) din același act normativ, poate fi contestată decizia de suspendare provizorie dispusă, conform art. 50 alin. (1). Conform art. 74 din același act normativ: "(1) Deciziile prevăzute la art. 73 lit. a) - g) și i) - l), luate în legătură cu o competiție din cadrul unei manifestări sportive naționale sau care implică sportivi de nivel național, pot fi contestate la Comisia de apel, în termen de 21 de zile de la data comunicării, de către următoarele persoane: a) sportivii de nivel național sau altă persoană care este subiect al deciziei contestate; b) structura sportivă căreia îi aparține sportivul sau cealaltă parte în legătură cu care s-a luat decizia contestată; c) federația internațională responsabilă, Comitetul Olimpic Internațional, Comitetul Paralimpic Internațional; d) organizația anti-doping a țării de domiciliu al persoanei/sportivului; e) Agenția; f) Agenția Mondială Anti-Doping. (2) Deciziile prevăzute la art. 73 lit. h) pot fi contestate la Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne, denumită în continuare CAS, în termen de 7 zile de la data comunicării, numai de către organizațiile anti-doping între care s-a ivit disputa cu privire la răspunderea privind gestionarea rezultatelor testării doping. (3) Deciziile prevăzute la art. 73 lit. i) pot fi contestate la CAS, de către Agenția Mondială Anti-Doping, în termen de 21 de zile de la ultima zi în care orice parte ar fi putut face apel sau în termen de 21 de zile de la primirea de către aceasta a dosarului complet referitor la cazul soluționat. (4) Organizațiile anti-doping cu drept de a formula apel, potrivit dispozițiilor alin. (1) lit. b) - f), pot solicita, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, o copie a dosarului complet în baza căruia s-a emis decizia." Conform prevederilor art. 76 din același act normativ: "(1) Deciziile Comisiei de apel pot fi contestate la CAS numai de entitățile prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. c) și f), în termen de 21 de zile de la data comunicării. (2) Agenția Mondială Anti-Doping poate contesta deciziile Comisiei de apel la CAS în termen de 21 de zile de la ultima zi în care orice parte ar fi putut face apel sau în termen de 21 de zile de la primirea de către aceasta a dosarului complet referitor la cazul soluționat." Conform art. 78: "Deciziile prevăzute la art. 73 lit. e) pot fi contestate direct la CAS numai de către sportivii de nivel internațional împotriva cărora a fost impusă sancțiunea de suspendare provizorie." În cuprinsul încheierii se menționează că "prezenta decizie poate fi contestată la Curtea de Arbitraj Sportiv (Tribunalul de Arbitraj Sportiv)", de federația internațională responsabilă, Comitetul Olimpic Internațional (entități prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 227/2006), în termen de 21 de zile de la data comunicării, precum și de Agenția Mondială Anti-Doping la Curtea de Arbitraj Sportiv (Tribunalul de Arbitraj Sportiv), în termenele prevăzute de art. 76 alin. (2) din Legea nr. 227/2006 republicată. Astfel, se constată că există o corespondență perfectă între prevederile legale și mențiunile din cuprinsul încheierii atacate, din cuprinsul cărora rezultă concluzia certă că Încheierea emisă de Comisia de apel nu mai are nicio cale de atac deschisă reclamantului în fața instanței. Potrivit dispozițiilor generale cuprinse în art. 1 alin. (3) din legea nr. 227/2006 republicată, în examinarea faptelor și aspectelor juridice ale unui caz de încălcare a reglementărilor anti-doping, jurisdicția de soluționare a cauzelor o au doar instanțele sportive, instanța de ultim grad fiind Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne. Din analiza coroborată a tuturor acestor prevederi legale reiese că decizia de suspendare provizorie a unui sportiv care nu este de nivel internațional poate fi contestată de sportivul în cauză numai la Comisia de Apel de la nivelul ANAD. În consecință, nu poate fi reținută competența instanței de contencios administrativ și implicit a instanțelor române pentru soluționarea litigiilor ce au ca obiect deciziile de suspendare provizorie a unui sportiv național, în condițiile în care prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006 exclud o asemenea competență, fiind atribuită jurisdicția de soluționare a cauzelor exclusiv instanțelor sportive. Înalta Curte nu va reține concluzia primei instanțe în sensul că reclamantul avea deschisă calea contestării la CAS în condițiile art. 77 alin. (1) a deciziei comisiei de audiere, față de raționamentul explicat pe larg în Ordinul privind cererea de măsuri provizorii emis de președintele Diviziei de arbitraj în apel a Curții de Arbitraj Sportiv (CAS 2021/A/7631) și pe care prezenta instanță îl împărtășește în totalitate. Astfel, art. 76 din Legea națională antidoping (Legea nr. 227/2006) permite formularea de contestații împotriva deciziilor pronunțate de Comisia de apel doar anumitor titulari expres și limitativ enumerați de lege, printre care nu se află și reclamantul. Este incontestabil că reclamantul este sportiv național, fiind supus strict dispozițiilor art. 73 și neavând drept de apel la CAS. Sportivii la nivel național care doresc să conteste o decizie de primă instanță pot face acest lucru în fața Comisiei de apel și nu mai există o altă modalitate de apel pentru un sportiv de nivel național la CAS. Se mai arată în decizia emisă de președintele Diviziei de arbitraj în apel a Curții de Arbitraj Sportiv (CAS 2021/A/7631) că prevederile art. 73 și 76 din legea națională antidoping reflectă viziunea avută în vedere și de art. 13.2 și următoarele din WADC (World Anti-doping Code), existând o abordare armonizată pentru a limita căile de atac ale tuturor sportivilor la nivel național în cadrul structurii lor naționale antidoping. De asemenea, nu va fi reținută nici susținerea primei instanțe, în sensul că reclamantul ar fi inițiat o procedură în fața comisiei de audiere a ANAD, nesoluționată până la data pronunțării instanței de față. Având în vedere chiar susținerile recurentului, se constată că nu reiese nici din susținerile sale sau ale părții adverse și nici din actele de la dosar, că recurentul ar fi inițiat o procedură la Comisia de Audiere a ANAD în legătură cu această suspendare provizorie. Singura procedură aflată pe rolul Comisiei de Audiere a ANAD a fost inițiată chiar de către ANAD și vizează solicitarea acesteia de stabilire a sancțiunii finale pentru recurent. Cu toate acestea, inexistența unei căi de atac la Curtea de Arbitraj Sportiv nu duce la atragerea automată a competenței instanței naționale de soluționare a unei căi de atac împotriva Încheierii emise de Comisia de apel, cât timp legea națională este clară și explicită în sensul că nu există o asemenea cale de atac. Legiuitorul nu a reglementat expres competența materială a instanțelor de judecată cu privire la soluționarea a cazurilor de încălcare a reglementărilor anti-doping, ca o excepție de la regula consacrată în dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul sportivilor de nivel național sau în legătură cu o competiție națională. Astfel, Înalta Curte constată că prima instanță, în mod legal și temeinic, a considerat că accesul liber la justiție nu este absolut, ci poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile și proporționale cu scopul urmărit, iar arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizate prin hotărâri susceptibile de executare silită. Recurentul a mai susținut că nu i se aplică raționamentul dedus de prima instanță din aplicarea prevederilor legale menționate, deoarece decizia de suspendare provizorie a recurentului a fost adoptată de Președintele ANAD, iar nu de Comisia de Audiere a ANAD; întrucât notificarea nr. x/30.09.2020 nu reprezintă tipul de act avut în vedere de Legea 227/2006 atunci când aceasta folosește termenul de decizie de suspendare provizorie, iar decizia supusă controlului judecătoresc a fost adoptată de președintele autorității publice centrale, cu depășirea atribuțiilor ce-i sunt conferite prin lege, atunci reclamantul este îndreptățit să adreseze cererea sa pentru anularea actului instanței judecătorești competente. Înalta Curte constată că și această critică este nefondată; legiuitorul a indicat, atunci când a dorit, entitatea care ia o decizie; din faptul că entitatea care emite decizia de aplicare a măsurii suspendării provizorii nu este nominalizată explicit la art. 50, rezultă că aceasta poate fi emisă atât de Comisia de audiere, cât și de președintele ANAD. Înalta Curte mai are în vedere și considerentele Deciziei nr. 560 din 29 mai 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 61 din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea și combaterea dopajului în sport, prin care, respingând excepția invocată, Curtea Constituțională a constatat că accesul liber la justiție nu este absolut, ci poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile și proporționale cu scopul urmărit. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa, de exemplu prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. Totodată, prin Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a reținut că acest drept cere, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp și spațiu, însă în funcție de "resursele comunităților și nevoile indivizilor." În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. 7.3. Temeiul procesual al recursului Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constată că recursul este nefondat.