ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5315/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.06.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională Anti-Doping, anularea Deciziei nr. 1/03.04.2017 emise de Comisia de Apel de pe lângă Agenția Națională Anti-Doping (ANAD).

A solicitat, ca urmare a anulării acestei decizii, să fie admisă excepția necompetenței generale a Comisiilor cu atribuții jurisdicționale din cadrul ANAD în ceea ce privește cercetarea și sancționarea sa, excepția lipsei calității procesuale pasive a sa în cadrul judecății realizate de organele jurisdicționale aflate în subordinea pârâtei, cu admiterea excepțiilor de neconstituționalitate invocate și sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea anumitor prevederi din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea și combaterea dopajului în sport.

1.2. Prin sentința civilă nr. 4575 din 27 noiembrie 2017, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești invocată de intimata-pârâtă și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București, cu cheltuieli de judecată.

A susținut recurenta-reclamantă că instanța a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Potrivit art. 76 din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea și combaterea dopajului în sport, se pot adresa Curții de Arbitraj Sportiv de la Lausanne doar entitățile prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. c) și f) din lege, respectiv federația internațională responsabilă, Comitetul Olimpic Internațional, Comitetul Paralimpic Internațional și Agenția Mondială Anti-Doping.

Instanța de fond a trimis la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006, care menționează faptul că "jurisdicția de soluționare a cauzelor o au doar instanțele sportive, instanța de ultim grad fiind Curtea de Arbitraj Sportiv de la Lausanne", însă acest articol trebuie privit ca o normă generală, în timp ce art. 76 din lege ca o normă specială.

Referitor la art. 77 din Legea nr. 227/2006 avut în vedere de prima instanță, acest articol prevede doar posibilitatea atacării deciziei la Curtea de Arbitraj Sportiv, însă nu oferă o soluție la situația reală de fapt, conform căreia a atacat decizia mai departe la Comisia de Apel din cadrul ANAD, nu la Curtea de Arbitraj Sportiv. Or, dacă a ales să atace decizia la Comisia de Apel din cadrul ANAD, devine aplicabil art. 76 din lege, care prevede entitățile ce pot ataca deciziile pronunțate de această comisie.

Prin urmare, avea deschisă calea accesului la o instanță națională, fiindcă, în conformitate cu art. 6 CEDO, oricărei persoane îi este garantat dreptul la o instanță care să se pronunțe asupra unei contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale. Câtă vreme legea națională o exclude din categoria persoanelor care se pot adresa Curții de Arbitraj Sportiv, este îndreptățită la soluționarea cererii sale de către o instanță judecătorească națională, adică de Curtea de Apel București.

A mai arătat recurenta-reclamantă, referitor la faptul că a sesizat Curtea de Arbitraj Sportiv, care nu și-ar fi negat competența, că instanța respectivă a unit excepția necompetenței cu fondul și până la acest moment nu a primit hotărârea Curții de Arbitraj Sportiv. De asemenea, s-a adresat Curții de Arbitraj Sportiv de la Lausanne pentru că exista riscul de a pierde termenul de 21 de zile în care avea posibilitatea să conteste decizia emisă de către organele cu atribuții jurisdicționale din cadrul ANAD.

Intimata-pârâtă Agenția Națională Anti-Doping nu a formulat întâmpinare, însă a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A precizat și faptul că, în Dosarul nr. CAS 2017/A/5209 al Curții de Arbitraj Sportiv de la Lausanne, format ca urmare a cererii de apel formulate de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei Comisiei de Apel nr. 1 din 03.04.2017, Curtea de Arbitraj Sportiv de la Lausanne s-a declarat competentă să soluționeze cauza și a pronunțat Hotărârea arbitrală din data de 28 iunie 2018.

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă și cu dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează.

4.1. Prin Decizia nr. 1 din 3 aprilie 2017 emisă de Comisia de Apel de pe lângă Agenția Națională Anti-Doping, a fost respinsă excepția necompetenței generale a Comisiei de audiere a sportivilor și personalului asistent al sportivilor care au încălcat reglementările anti-doping de pe lângă Agenția Națională Anti-Doping și excepția lipsei calității procesuale pasive a contestatoarei A., iar, în baza art. 29 lit. a) din Regulamentul de organizare și funcționare a Comisiei de Apel, a fost respins apelul formulat de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 12 din 12.03.2015/27.07.2016 a Comisiei de audiere a sportivilor și a personalului asistent al sportivilor care au încălcat reglementările anti-doping de pe lângă Agenția Națională Anti-Doping, ca nefondat, menținându-se decizia contestată.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu cererea reclamantei A. de anulare a acestei decizii, iar, prin hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, instanța a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind inadmisibilă.

4.2. Prin recurs, recurenta-reclamantă, deși citează dispozițiile legale avute în vedere și de prima instanță, realizează o interpretare proprie, care nu poate fi primită.

Contrar alegațiilor sale, nu se poate reține că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006, care menționează faptul că jurisdicția de soluționare a cauzelor o au doar instanțele sportive, instanța de ultim grad fiind Curtea de Arbitraj Sportiv de la Lausanne, ar fi norma generală, în timp ce art. 76 din lege ar constitui o normă specială.

Norma de competență, la care recurenta face trimitere, o constituie Legea nr. 227/2006 în ansamblul său, neputându-se interpreta disparat dispozițiile acesteia. Formularea art. 1 din lege este imperativă, în examinarea faptelor și aspectelor juridice ale unui caz de încălcare a reglementărilor anti-doping jurisdicția de soluționare a cauzelor aparținând numai instanțele sportive, instanța de ultim grad fiind Curtea de Arbitraj Sportiv de la Lausanne.

Deci, art. 76 invocat de recurentă nu poate fi interpretat în sensul că, dacă printre entitățile prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. c) și f) (respectiv federația internațională responsabilă, Comitetul Olimpic Internațional, Comitetul Paralimpic Internațional sau Agenția Națională Anti-Doping) nu figurează și sportivul sau persoana care este subiect al deciziei, ar însemna că aceștia din urmă ar avea deschis accesul contestării deciziilor comisiei la instanța de drept comun.

Coroborând dispozițiile art. 1 cu cele ale art. 76 din lege, interpretarea art. 76 nu poate fi cea acreditată de recurentă, ci în sensul că deciziile comisiei de apel nu mai pot forma obiectul vreunei căi de atac formulate de alte persoane pe lângă cele prevăzute la art. 74, și nicidecum în sensul că pot fi contestate la instanța judecătorească națională.

4.3. Nu prezintă relevanță în cauză nici trimiterile recurentei la dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, de vreme ce a avut posibilitatea și a urmat procedura prevăzută litigiilor de acest fel, procedură stabilită prin Legea nr. 227/2006, în cadrul căreia, potrivit art. 75 din lege, sunt respectate dreptul la o audiere în timp util, corectă, imparțial și independentă, dreptul de a fi reprezentat și dreptul la o decizie în formă scrisă, motivată, datată și comunicată în timp rezonabil.

De asemenea, reține Înalta Curte că asupra acestui aspect, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 560 din 29 mai 2012 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 61 din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea și combaterea dopajului în sport, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 537 din 01 august 2012.

Instanța de contencios constituțional a reținut că accesul liber la justiție nu este absolut, ci poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile și proporționale cu scopul urmărit, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) care a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.

În plus, referitor la procedura arbitrală, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 203 din 7 martie 2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 353

1

din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 24 martie 2006, a statuat că arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită. Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că România a acceptat prin Legea nr. 367/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 9 octombrie 2006, Convenția internațională împotriva dopajului în sport, adoptată în cadrul Conferinței Generale a Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, la Paris la 19 octombrie 2005.

4.4. Pe lângă cele reținute anterior, lipsa de justețe a criticilor recurentei-reclamante A. reiese și din faptul că, până la momentul soluționării acestui recurs, Curtea de Arbitraj Sportiv de la Lausanne a soluționat apelul său formulat împotriva aceleiași decizii ce face obiectul prezentei cauze, prin Hotărârea arbitrală pronunțată la data de 28 iunie 2018 în Dosarul CAS 2017/A/5209.

4.5. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 4575 din data de 27 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.