ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4761/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 13.06.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere împotriva actului administrativ nr. 515 din 11.05.2018 emis de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, secția de resurse umane și documentare, prin care a fost respinsă contestația pe care a formulat-o împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale prin Ordinul nr. 243 din 30.01.2018, solicitând modificarea acestuia, în sensul acordării, începând cu data de 01.01.2018, a sporurilor în cuantum de 45% prevăzute de art. 4 alin. (1) și art. 5 din cap. VIII al Legii nr. 153/2017, calculate la indemnizația de încadrare (în principal); acordării începând cu data de 01.01.2018 a sporurilor prevăzute de art. 4 alin. (1) și art. 5 din cap. VIII al Legii nr. 153/2017, calculate la indemnizația de încadrare și plafonate la nivelul de 30%, în condițiile art. 25 din aceeași lege (în subsidiar).

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4425 din 31 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, a respins cererea pârâtului de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, ca neîntemeiată, și a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii acțiunii, cel puțin sub aspectul capătului de cerere formulat în subsidiar. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susținut că salarizarea magistraților, astfel cum rezultă din analiza anexei V din Legea nr. 153/2017, are în vedere două componente: indemnizația de încadrare, prevăzută în cazul procurorilor în cap. I B din respectiva anexă, care include în cuantumul său două sporuri de care magistrații au beneficiat potrivit vechilor reglementări în materie de salarizare: sporul de vechime în magistratură (vechime în funcție) și sporul de vechime în muncă, diferențierea indemnizației de încadrare făcându-se prin raportare la vechimea în muncă și vechimea în funcția de magistrat; cea de-a doua componentă fiind reprezentată de sporuri. A arătat că potrivit Legii nr. 153/2017 magistrații beneficiază de trei sporuri: spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase (art. 4 alin. (1) cap. VIII) în procent de 15 % din indemnizația de încadrare; spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică (art. 5 cap. VIII) în procent de până la 25 % din indemnizația de încadrare; spor pentru păstrarea confidențialității (art. 5 cap. VIII) în procent de până la 5 % din indemnizația de încadrare. Concluzionând pe aspectul sporurilor, recurenta a arătat că acestea sunt de două categorii: sporuri incluse în indemnizația de încadrare, care și-au pierdut individualitatea deoarece cuantumul acestora se regăsește în indemnizația de încadrare și sporuri care nu sunt incluse în indemnizația de încadrare, distincte de aceasta, al căror cuantum se stabilește prin aplicarea procentului prevăzut de lege la indemnizația de încadrare. În continuare a susținut argumente referitoare la aplicarea în timp a Legii nr. 153/2017, care este etapizată până în anul 2022, fiind prevăzută o creștere anuală a indemnizației de încadrare până la atingerea nivelului stabilit pentru anul 2022 în capitolul IB din anexa V, făcând trimitere în acest sens la prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 și considerând că în privința sporurilor care nu fac parte din indemnizația de încadrare, cum sunt și cele pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, acestea trebuie calculate prin aplicarea procentelor corespunzătoare la noua valoare a indemnizației de încadrare, iar nu prin majorarea cu 25 % a sporurilor în plată la 31.12.2017, așa cum a procedat pârâta prin ordinele de salarizare emise pentru anul 2018. A enunțat prevederile art. 38 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 și a subliniat că aplicarea etapizată a legii are în vedere doar creșterea graduală, cu 25% a indemnizației de încadrare în perioada 2018-2022, însă sporurile prevăzute de noua lege se calculează potrivit acesteia, fără a depăși limita maximă prevăzută de art. 25 din lege. Totodată, a opinat în sensul că aplicarea etapizată a legii nu înseamnă că aceasta nu-și produce efecte până în anul 2022, ci doar faptul că, în principiu, nivelul indemnizațiilor de încadrare va atinge nivelul prevăzut în anexe abia în anul 2022. În privința sporurilor, a arătat că acestea nu pot fi calculate decât în conformitate cu Legea nr. 153/2017, însă prin raportare la nivelul indemnizației de încadrare majorat etapizat conform art. 38. Concluzionând, recurenta-reclamantă a susținut că din nicio dispoziție a Legii nr. 153/2017 nu rezultă concluzia la care instanța de fond a ajuns, respectiv că abia după ce indemnizația de încadrare va atinge nivelul prevăzut pentru anul 2022 sporurile prevăzute de art. 4 și 5 din cap. VIII vor fi calculate conform legii, în realitate fiind vorba despre o confuzie între sporurile "care fac parte din indemnizația de încadrare" și cele care se calculează prin aplicarea unui procent la nivelul acesteia.

Apărările formulate în cauză La data de 19.07.2019 intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La termenul din data de 14 octombrie 2021 Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra excepției tardivității recursului, invocată din oficiu.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția tardivității formulării cererii de recurs, excepție invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, urmând să respingă recursul reclamantei ca tardiv formulat, în considerarea argumentelor ce succed. Demersul judiciar ce formează obiectul cauzei pendinte vizează plângerea formulată de reclamanta A. împotriva actului administrativ nr. 515 din 11.05.2018 emis de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, secția de resurse umane și documentare, prin care a fost respinsă contestația pe care a formulat-o împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale prin Ordinul nr. 243 din 30.01.2018, solicitând modificarea acestuia, în sensul acordării, începând cu data de 01.01.2018, a sporurilor în cuantum de 45% prevăzute de art. 4 alin. (1) și art. 5 din cap. VIII al Legii nr. 153/2017, calculate la indemnizația de încadrare (în principal); acordării începând cu data de 01.01.2018 a sporurilor prevăzute de art. 4 alin. (1) și art. 5 din cap. VIII al Legii nr. 153/2017, calculate la indemnizația de încadrare și plafonate la nivelul de 30%, în condițiile art. 25 din aceeași lege (în subsidiar). Soluționând cauza, Curtea de Apel București a găsit neîntemeiate toate susținerile formulate de reclamantă, respingându-i acțiunea ca nefondată și menținând astfel ca temeinic și legal actul administrativ contestat. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare". Conform art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează. Prin art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. legiuitorul a statuat în sensul că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. În speță, Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 4425 din 31 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, recurată de reclamanta A., a fost comunicată acesteia la data de 27 martie 2019, conform dovezii de înmânare atașată la dosar fond, iar recursul a fost promovat de parte la data de 15 aprilie 2019, data expedierii prin poștă, conform mențiunii ștampilei aplicate pe plicul aflat la dosar recurs, cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de lege, calculat pe zile libere potrivit dispozițiilor art. 181-183 C. proc. civ. Așadar, de la data comunicării sentinței, 27 martie 2019, curge termenul de 15 zile în vederea promovării căii de atac a recursului și, raportat la prevederile art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., ultima zi în care se putea formula recursul împotriva acestei hotărâri ar fi fost data de 12 aprilie 2019. În speță, cum mențiunea ștampilei aplicate pe plicul de înaintare a cererii de recurs, aflat la dosar, indică faptul că memoriul conținând motivele de recurs a fost transmis instanței la data de 15 aprilie 2019, iar termenul a început să curgă de la data comunicării hotărârii din 27 martie 2019, împlinindu-se la data de 12 aprilie 2019, se reține incidența în cauză a prevederilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. Pe cale de consecință, în considerarea argumentelor reținute supra și a textelor legale invocate, Înalta Curte va respinge recursul recurentei-reclamante ca tardiv formulat, păstrând astfel sentința atacată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca tardiv. PENTRU ACESTE MOTIVE,