ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4648/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.04.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, revocarea Deciziei nr. 534 din data de 19.12.2017 modificată prin Decizia nr. 137/02.03.2018 (Decizia nr. 137/02.03.2018 prin care a fost soluționată contestația adresată angajatorului împotriva Deciziei 534/19.12.2017) emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și emiterea unei noi decizii de încadrare și salarizare a reclamantului și acordarea unui salariu de bază stabilit la nivelul anului 2022 cu aplicarea integrală a sporurilor de 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, a sporului de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului de 5% pentru confidențialitate la salariul de bază din anul 2022, conform Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 4199 din 19 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii menționate la punctul I.2 a formulat apel (recalificat, de instanță, drept recurs) reclamantul A. prin care a solicitat, în esență, casarea hotărârii atacate iar, în rejudecare, admiterea acțiunii sale în contencios administrativ, în sensul acordării cuantumului maxim al sporurilor solicitate. În motivarea căii de atac promovate, a arătat reclamantul că instanța de fond a efectuat o analiză incomplete a cererii deduse judecății, izolând prevederile Legii nr. 153/2017 de celelalte temeiuri de drept invocate în cererea de chemare în judecată ce privesc salarizarea personalului bugetar, apreciind că sentința atacată nu răspunde într-un mod complet și satisfăcător criticilor de nelegalitate aduse actului administrativ atacat, interpretarea dată textelor legale invocate fiind eronată. Învederează recurentul că instanța a omis să analizeze modalitatea prin care Curtea de Apel București și Curtea de Apel Bacău, instituții asemănătoare din punct de vedere al schemei de personal cu intimata, au acordat personalului auxiliar sporuri exact în modalitatea solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, acest lucru rezultând din deciziile de salarizare emise de aceste instituții. Mai arată recurentul că soluția instanței pleacă de la premisa eronată a limitării cuantumului sporurilor la 30% per angajat, contravenind astfel prevederilor Legii nr. 153/2017 ce reglementează o aplicare a unei astfel de limitări per ordonator de credite, susținând, totodată, recurentul că dreptul de a beneficia de aceste trei sporuri a fost recunoscut prin legile de salarizare succesive, respectiv Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 284/2010, tot ca efect al hotărârilor judecătorești care prevedeau acordarea lor și pentru viitor. O altă critică evocată în recurs vizează maniera în care prima instanță a dezlegat chestiunea stării de discriminare generată în urma aplicării neunitare a dispozițiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice la nivelul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, în sensul că salariile personalului auxiliar de specialitate au fost calculate diferit. În privința sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, susține recurentul că Regulamentul-cadru adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/2018 oferă ordonatorului de credite posibilitatea identificării factorilor de risc, pe baza buletinelor de determinare sau, după caz, expertizare întocmite de direcțiile de sănătate publică, pentru locurile de muncă și categoriile de personal; pe baza criteriilor prevăzute în acest act normativ sporul se stabilește în praguri valorice: până la 5%, 5,1% până la și între 10,1% până la 15%. Cât privește celelalte două sporuri, pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, în lipsa unor criterii și condiții prevăzute legal, stabilirea acestora revine ordonatorului de credite. Mai afirmă recurentul că, în condițiile în care sus indicatele sporuri salariale au fost cuantificate la maximul procentual pentru personalul auxiliar de specialitate al altor instanțe, expuse acelorași riscuri și suprasolicitări neuropsihice, este evident că actele administrative de stabilire a drepturilor sale salariale au un vădit caracter arbitrar, discreționar și discriminatoriu, fiind contrare dispozițiilor art. 41 alin. (2) și art. 16 alin. (1) raportat la art. 15 alin. (1) și art. 53 din Constituția României, coroborat cu prevederile art. 11 și art. 20 din Constituție raportate la cele ale Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și emise cu încălcarea drepturilor sale constituționale privind securitatea și sănătatea în muncă, precum și a dreptului la tratament egal în materie de salarizare. Contestă recurentul și argumentul instanței de fond conform căruia nu poate proceda, în mod legal, la înlăturarea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, apreciindu-l ca nefiind relevant în contextul concret al cauzei, întrucât ceea ce acesta a invocat nu este o înlocuire a unei norme cu alta, ci că prin maniera de aplicare a prevederilor legale s-a generat o nerespectare a unor drepturi fundamentale. De asemenea, evocă recurentul și o încălcare a dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, menționând că este evidentă nerespectarea prevederilor unui astfel de act normativ câtă vreme se află într-o situație comparabilă cu restul personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor de judecată, dar îi este aplicat un tratament diferit. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară, precum și decizii pronunțate de Curtea Constituțională.

Apărările formulate în cauză Deși legal citat, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -Direcția Națională Anticorupție nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 10 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, în vederea identificării limitelor învestirii prezentei instanțe, conform aspectelor indicate prin cererea recalificată de instanță drept recurs, Înalta Curte observă că, deși recurentul nu a încadrat expres criticile etalate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea pot fi subsumate motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. Evocarea unei analize incomplete a cererii de chemare în judecată este, în realitate, justificată de recurent tot prin invocarea unei aplicări apreciate de acesta drept eronate a normelor de drept incidente, sens în care nu este susținută, în realitate, o incidență a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cât privește criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul susține, în esență, teza lipsei unei motivări raportate la argumentele arătate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte le apreciază drept nefondate. După cum instanța de control judiciar a reținut, în mod constant, în jurisprudența sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Totodată, Înalta Curte arată că obligația instanței de a motiva hotărârea nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării. În cauza de față, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat susținerile reclamantului, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, fiind expuse într-o manieră clară silogismele logico - juridice ce au stat la baza soluției pronunțate. Mai mult, din analiza hotărârii atacate rezultă că instanța de fond a analizat inclusiv argumentul reclamantului privind modul de calcul diferit aplicat de Curțile de Apel București și Bacău în determinarea cuantumului sporurilor (în acest sens paragraful final al hotărârii atacate). În ceea ce privește criticile ce pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că acestea vizează, în realitate, maniera în care, prin sentința civilă nr. 4199 din 19 octombrie 2018, Curtea de Apel București a dezlegat chestiunea modului de calcul al sporurilor reglementate de anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, apreciind, în esență, recurentul că soluția primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. Înalta Curte nu poate împărtăși, însă, opinia acestuia, apreciind că astfel de critici sunt nefondate, iar instanța de fond a pronunțat o soluție legală, având în vedere următoarele aspecte: Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017: "Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz". Așadar, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăși plafonul de 30% raportat la suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite. Maniera în care dreptul de a beneficia de sporuri era reglementat sub imperiul legilor de salarizare succesive anterioare, precum Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 284/2010 sau stabilit prin hotărâri judecătorești pronunțate în aplicarea și interpretarea unor astfel de acte normative, nu poate fi opusă momentului ulterior adoptării Legii nr. 153/2017. De asemenea, chiar dacă, prin legea de salarizare, s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și 5% pentru păstrarea confidențialității, sensul textului legal menționat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligație a ordonatorului de credite de a nu depăși respectivul nivel instituit legal. Procentele sus indicate reprezintă limite maxime stabilite de legiuitor, iar recurentului - reclamant nu îi este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a sporurilor într-un astfel de cuantum (maxim), ci doar dreptul la acordarea sporurilor, valoarea acestora urmând a fi determinată prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare/salariilor de bază aferentă ordonatorului de credite. Astfel, determinarea, în concret, a întinderii fiecăruia dintre sporuri intră în marja de apreciere a fiecăruia dintre ordonatori, în cadrul căreia acesta poate opta pentru cuantumul pe care îl consideră cel mai adecvat raportat la bugetul alocat. Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus menționate, Înalta Curte consideră că autoritatea pârâtă a acționat în limitele marjei de apreciere recunoscute de legiuitor (reglementată inclusiv prin Regulamentul-cadru adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/2018), neputând fi reținute alegațiile recurentului privind emiterea Deciziei nr. 534/19.12.2017, modificată prin Decizia nr. 137/02.03.2013 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție în mod arbitrar, discreționar și discriminatoriu, câtă vreme intimatul a stabilit procentul de acordare a sporurilor prin raportare la cuantumul total al salariilor de bază, ținând cont de analiza impactului acordării lor asupra bugetului propriu. Înalta Curte constată că recurentului îi sunt acordate sporurile pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, astfel că nu există vreo pasivitate a ordonatorului de credite în aplicarea normelor legale, din moment ce sporurile se regăsesc în actul administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale, faptul că acestea nu sunt acordate în procentul clamat de recurent nefiind de natură a genera nelegalitatea actului administrativ atacat, în condițiile în care se respectă limita maximă prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017. Aceste aspecte au fost, de altfel, dezlegate și prin Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care, în punctele 79-82 s-a statuat astfel: 79. Prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea - cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții. 80. Prin art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că "limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în lege și în anexele nr. I-VIII". Așadar, nivelul sporurilor este determinat în raport cu regulile pe care legea le stabilește: încadrarea fiecărui spor în limitele prevăzute în lege și în anexele sale și interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. 81. Așa cum s-a reliefat mai sus, soluția legislativă a limitării sporurilor salariale este consacrată prin prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază. Totodată, prin art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru categoria de personal din sistemul justiției, categorie din care face parte și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea, sunt stabilite următoarele sporuri: a) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, această categorie de personal "beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat" [art. 4 alin. (1)]. b) "Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare." (art. 5). 82. Prin raportare la conținutul normativ al prevederilor art. 4 și 5 redate anterior, rezultă că, în accepțiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru. Înalta Curte reține că, în mod contrar celor afirmate de recurent, în verificarea legalității actelor administrative atacate prin demersul judiciar pendinte, judecătorul fondului s-a raportat la criteriul sumei totale a salariilor de bază la nivel de ordonator de credite, respectiv la nivelul ordonatorului reprezentat de Direcția Națională Anticorupție, or o astfel de abordare reprezintă o corectă aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 153/2017, coroborate cu art. art. 3 alin. (4) din același act normativ, conform celor statuate prin punctele 84-85, respectiv 91-93 ale Deciziei nr. 15/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Și setul de critici referitor la existența unei stări de discriminare este nefondat, prima instanță făcând o corectă analiză a cadrului legal incident materiei, din această perspectivă, instanța de control judiciar apreciind relevante aspectele dezlegate prin punctele 86 - 95 ale Deciziei nr. 15/2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat astfel: 86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". 87. În plus, decizia Curții Constituționale menționată anterior este pronunțată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare și nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia. 88. Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiției (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispozițiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaționale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerența întregii reglementări, în mod coroborat. 89. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite. 90. Prin urmare, instanța de contencios constituțional nu reține o încălcare a principiului egalității în cazul unor diferențe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greșită prima orientare jurisprudențială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situații de discriminare pe cale judiciară și repararea, în consecință, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% și în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea), care desfășoară activitate în condiții similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătorești, fie în baza unei decizii administrative. 91. De principiu, pot exista situații concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeași situație a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat. 92. Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale. 93. Într-o astfel de situație, legea îngăduie apariția unor astfel de diferențe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, și o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară. 94. Mai mult, în această privință, în jurisprudența recentă a Curții Constituționale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. O asemenea soluție legislativă ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunțată în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19) 95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiași categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiți, să existe diferențieri în funcție de sumele de bani aflate la dispoziția acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situații de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influența nivelul de determinare al sporurilor, apariția unei eventuale situații de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluționare a recursului în interesul legii. Astfel, trimiterile făcute de recurent la valoarea sporurilor acordate în beneficiul angajaților din circumscripția altor instanțe nu sunt în măsură a afecta legalitatea hotărârii atacate, prin care judecătorul fondului a reținut corect ipostaza diferită în care se regăsesc persoanele indicate spre comparație, câtă vreme valoarea sporurilor acordate acestora din urmă face obiectul deciziilor unor ordonatori de credite diferiți, iar un element esențial în aplicarea prevederilor din Legii nr. 153/2017, din perspectiva sporurilor salariale, îl constituie, după cum rezultă din paragrafele anterioare, ordonatorul de credite în a cărui subordine funcționează personalul salarizat, respectiv bugetul aferent salariilor de bază alocat acestuia. Cât privește setul de critici prin care recurentul evocă aspectul nelegalității actelor administrative atacate întrucât acestea ar fi fost emise cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte reține că această chestiune nu se regăsește printre aspectele evocate în cererea de chemare în judecată și nu a făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a acesteia, care să fie formulată în condițiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocată de reclamant, pentru prima dată în concluziile scrise depuse în dosarul instanței de fond la data de 16.10.2018, ulterior închiderii dezbaterilor. Prin urmare, recurentul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu sus indicatele aspecte, iar acest set de critici nu poate face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în recurs, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac, ce este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile cu care instanța a fost legal învestită și de apărările evocate în fața acesteia. În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind temeinică și legală, motiv pentru care în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 4199 din 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,