ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4758/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Bacău, la data de 16.11.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând obligarea acestuia la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire înregistrată la data de 26.05.2016, cu precizarea că vor solicita cheltuieli de judecată pe calea unei acțiuni separate. Prin sentința civilă nr. 45 din 23.03.2017, s-a admis excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în materia contenciosului administrativ și fiscal privind pe reclamanții A., B., C. și D. și pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.04.2017, sub nr. x/2016.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3226 din 19 septembrie 2017, a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să soluționeze cererea de despăgubire formulată de reclamanți și înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 26.05.2016.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, că hotărârea de fond este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei interpretări superficiale și vădit eronate a situației de fapt și a probelor administrate în cauză, precum și a unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond. În esență, a susținut nelegalitatea soluției instanței de fond din perspectiva excepției inadmisibilității în mod eronat respinse, apreciind că prezenta cauză nu a avut ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială a cererii de despăgubiri, emisă în baza art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, cu privire la sumele pretinse de reclamanți, întrucât nu există o asemenea decizie, iar din cererea de chemare în judecată rezultă că reclamanții au avut în vedere obligarea Fondului la emiterea unui răspuns cererii de acordare a daunelor morale în sumele solicitate. De asemenea, recurentul-pârât a susținut greșita reținere de către instanța de fond a caracterului special al Legii nr. 213/2015, raționamentul acesteia fiind în sensul că, în lipsa unei prevederi speciale cu privire la stabilirea unui termen de soluționare a cererilor de plată depuse de reclamanți, Legea nr. 213/2015 se completează cu Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. A concluzionat recurentul-pârât pe aspectul reliefat în sensul că, ținând seama că Legea nr. 213/2015 constituie norma juridică ce reglementează materia procedurii de soluționare a cererilor de plată și având în vedere că prevederile Legii nr. 213/2015 nu stabilesc în sarcina Fondului un termen de soluționare a cererilor de plată, deoarece lipsa răspunsului la cererea de plată depusă de intimații-reclamanți nu constituie un refuz de soluționare și nici o nesoluționare în termenul de 30 de zile stabilit de legea contenciosului administrativ, nu se poate reține în sarcina Fondului o culpă sau intenția de a nu soluționa cererea de plată, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile legii contenciosului administrativ în completarea prevederilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Așadar, recurentul-pârât a susținut greșita interpretare și aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, subliniind partea că solicitarea de plată formulată de reclamanți și înregistrată la FGA nu are caracterul unei cereri în sensul Legii nr. 554/2004. A mai făcut recurentul trimitere la Norma nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 213/2015, susținând că ambele acte normative sunt norme juridice care legiferează protecția consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar în scopul îndeplinirii atribuțiilor sale legale Fondul nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, acesta nefiind succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment. De asemenea, a susținut că Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale sale, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul, astfel că plățile efectuate de Fond reprezintă obligații ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia, exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de Legea nr. 213/2015 și Norma A.S.F. nr. 16/2015. În vederea îndeplinirii atribuțiilor sale legale, art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește că pentru efectuarea plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. În final, recurentul-pârât a invocat dispozițiile Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional, susținând că temeiul constituțional în virtutea căruia creditorul de asigurare are dreptul de a formula acțiune în justiție îl constituie art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, însă doar împotriva unei decizii emise de către Fondul de Garantare a Asiguraților, de respingere totală sau parțială a sumei solicitate prin cererea de plată. Concluzionând, recurentul a susținut că acțiunea reclamanților nu este o acțiune în contencios administrativ, ci este o acțiune de drept comun prin prisma faptului că au solicitat instanței să se pronunțe cu privire la emiterea unui răspuns prin care să oblige FGA la plata unei anumite sume de bani, cererea reclamanților adresată Fondului nedobândind astfel caracterul de petiție, de act administrativ, nefiind vorba despre o exprimare explicită cu exces de putere.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți au fost legal citați în cauză și li s-a comunicat cererea de recurs promovată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, însă nu au formulat întâmpinare. La data de 22 iulie 2021, intimații-reclamanți au depus însă o cerere prin care au solicitat să se ia act de faptul că dosarul a rămas fără obiect având în vedere că recurentul-pârât și-a îndeplinit obligația dispusă prin hotărârea de fond, efectuând plata despăgubirilor. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin reprezentant, a precizat la termenul de dezbateri din 14 octombrie 2021 că solicitarea intimaților-reclamanți a fost soluționată, depunând la dosar Decizia nr. x/27.05.2020. La același termen Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția lipsei de interes a recursului și a reținut cauza spre soluționare pe excepția invocată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes a recursului exercitat în cauză, excepție invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată, urmând să o admită și să respingă recursul pârâtului ca lipsit de interes, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor legale menționate supra, "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei". În cauză, în faza recursului, intimații-reclamanți au depus o cerere prin care au solicitat să se ia act de faptul că dosarul a rămas fără obiect având în vedere că recurentul-pârât și-a îndeplinit obligația dispusă prin hotărârea de fond, efectuând plata despăgubirilor. La termenul de dezbateri din 14 octombrie 2021 recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin consilier juridic, a confirmat că solicitarea intimaților-reclamanți a fost soluționată, depunând la dosar în dovedire Decizia nr. 23649/27.05.2020. În acest context, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția lipsei de interes a recursului și a reținut spre soluționare cauza pe excepția invocată. Astfel, cu privire la excepția lipsei de interes este de observat că aceasta reprezintă un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia dintre cerințele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată sau la alt mijloc procedural ce intră în conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, exercitarea căilor de atac, executarea silită), fiind o excepție de fond, întrucât se invocă încălcarea cerințelor interesului-condiție de exercitare a acțiunii civile, peremtorie, întrucât admiterea sa împiedică soluționarea fondului cererii, și absolută, deoarece se încalcă norme de ordine publică. În argumentarea acestei soluții Înalta Curte are în vedere faptul că, în conformitate art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac. De asemenea, urmează a fi avute în vedere și prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, în materia contenciosului administrativ acest lucru presupunând dovedirea existenței actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii actului. Întrucât cauza de față are ca obiect obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire formulate de reclamanți și înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 26.05.2016, la stabilirea interesului procesual în susținerea recursului vor fi avute în vedere soluția pronunțată de prima instanță și eventuale modificări survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate. Sub aspectul reliefat Înalta Curte reține că prin sentința de fond s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, fiind obligat acesta să soluționeze cererea de despăgubire formulată de reclamanți și înregistrată la pârât la data de 26.05.2016. La data de 22 iulie 2021 intimații-reclamanți au depus la dosar, în faza procesuală a recursului, o cerere prin care au solicitat să se ia act de faptul că dosarul a rămas fără obiect având în vedere că recurentul-pârât și-a îndeplinit obligația dispusă prin hotărârea de fond, efectuând plata despăgubirilor. La termenul de dezbateri din data de 14 octombrie 2021 recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin reprezentant, a precizat că solicitarea intimaților-reclamanți a fost soluționată, fiind emisă Decizia nr. 23649/27.05.2020 pe care a depus-o la dosar. Prin urmare, având în vedere că prin Decizia nr. 23649/27.05.2020 a fost soluționată cererea de despăgubire a intimaților-reclamanți, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților îndeplinindu-și astfel obligația dispusă de prima instanță prin sentința atacată, Înalta Curte reține că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual în susținerea recursului pârâtului, în condițiile în care obligația impusă prin sentința de fond a fost îndeplinită de către acesta ulterior promovării căii de atac, prin emiterea efectivă a deciziei de soluționare a cererii de plată. Pe cale de consecință, cum interesul de a acționa al pârâtului trebuie să subziste pe toată perioada procesului, iar acesta nu mai este actual potrivit art. 33 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același Cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes, invocată din oficiu, și va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3226 din 19 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes, menținând astfel sentința de fond atacată. PENTRU ACESTE MOTIVE,