ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4754/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17.04.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză, să anuleze Rezoluția de clasare din 26.03.2018, dată în dosarul nr. x/2017.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința definitivă nr. 5081 din data de 05 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorul A. împotriva Rezoluției de clasare din 26.03.2018 dispusă în dosarul nr. x/2017 de intimata Inspecția judiciară.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei cu consecința anulării Rezoluției de clasare și continuării procedurii disciplinare. În dezvoltarea recursului promovat recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea hotărârii de fond, sub un prim aspect referitor la neaplicarea corectă de către prima instanță a normelor legale ce reglementează procedura verificărilor prealabile, precum și obligațiile pe care le are judecătorul pe parcursul derulării activității de judecată. Astfel, a arătat că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că, în cadrul chestiunilor prealabile, se verifică dacă există sau nu indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare, indicii ce reprezintă elemente de fapt în legătură cu aspectele sesizate de petent, care ar putea justifica efectuarea unei cercetări disciplinare. Sub acest aspect a făcut trimitere la art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, ale cărei dispoziții le-a enunțat, precum și la doctrina în materie, opinând în sensul că interpretarea dată de instanță se înscrie în altă etapă a procedurii disciplinare a magistratului, respectiv în etapa cercetării disciplinare, în acord cu prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și art. 24 alin. (6) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. A mai susținut recurentul-reclamant că, în cadrul acestei etape, după efectuarea cercetării disciplinare, sesizarea poate fi respinsă în cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii disciplinare, conform art. 47 alin. (1) pct. c) din Legea nr. 317/2004 și art. 33 alin. (1) pct. b) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. Totodată, a arătat că verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari ca urmare a unei sesizări sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate, însă aceștia pot extinde cercetarea la orice alte încălcări ale normelor legale, astfel cum prevede art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. În cauză, Inspecția Judiciară și instanța nu au analizat și argumentat aspectele semnalate referitoare la încălcarea normelor de drept și a unor principii fundamentale de drept. În plus, instanța nu a aplicat prevederile legale ce reglementează obligațiile pe care le are judecătorul pe parcursul derulării activității de judecată, aspect ce a determinat imposibilitatea efectuării unei distincții între încălcarea normelor de drept și a principiilor fundamentale de drept, ca eroare de judecată săvârșită de judecător, respectiv nerespectarea normelor în context disciplinar, în cadrul activității de judecată ca îndatorire de serviciu. În continuare, recurentul-reclamant a evocat dispozițiile legale ce reglementează obligațiile pe care le are judecătorul pe parcursul derulării activității de judecată, enunțând prevederile art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 20 din noul C. proc. civ. și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și susținând că judecătorul are îndatorirea de a respecta principiile fundamentale ale procesului civil, respectarea normelor legale, respectarea drepturilor și libertăților persoanelor, asigurarea unui tratament juridic nediscriminatoriu și de a asigura egalitatea în fața legii, în ipoteza contrară acesta răspunzând disciplinar conform art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. A evocat recurentul-reclamant jurisprudența în materie a Completului de 5 judecători al instanței supreme, exemplificând în acest sens Decizia nr. 275 din 19.09.2016, și a arătat că interpretarea curții de apel potrivit căreia criticile sale privesc, în realitate, modalitatea de interpretare și aplicare a normelor de drept material și procesual și incidența deciziilor CCR și ÎCCJ, este în contradicție cu prevederile normelor care reglementează rolul Consiliului Superior al Magistraturii și activitatea Inspecției Judiciare, respectiv art. 44 alin. (1), art. 44 alin. (3), art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și art. 3 alin. (2) pct. b, art. 5 și art. 7 alin. (1) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară. De asemenea, a evocat Decizia nr. 2 din data de 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 131 din 23.02.2012, prin care au fost respinse criticile de neconstituționalitate aduse unor articole din Legea nr. 303/2004, considerând că instanța nu a ținut cont de considerentele acesteia, interpretarea instanței și raționamentul expus fiind în total dezacord cu statuările hotărârii Curții Constituționale amintite, având în vedere că în conformitate cu prevederile Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995, "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea". Așadar, a susținut recurentul, din considerentele hotărârii instanței de contencios constituțional se desprinde ideea că principiul constituțional al independenței judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilității, astfel că independența judecătorului nu constituie și nu poate fi interpretată ca o putere discreționară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condițiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. De asemenea, instanța de contencios constituțional a constatat că prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care privesc exercitarea funcției cu rea credință sau gravă neglijență, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită, hotărârile pe care acesta le pronunță fiind supuse căilor de atac prevăzute de lege. În fine, recurentul-reclamant a făcut trimitere la Decizia nr. 588 din 19 iunie 2007 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581/23 august 2007, referitoare la examinarea neconstituționalității dispozițiilor art. II alin. (3) din Legea nr. 356/2006 ce au modificat art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, prin care instanța de contencios constituțional a reținut că "textul de lege supus examinării nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești,ci, de esența înfăptuirii actului de justiție este supunerea judecătorului în fața legii și respectarea normelor de procedură". Totodată s-a reținut că, "în virtutea rolului său constituțional de garant al independenței justiției, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, așadar și în situația nerespectării de către aceștia, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a normelor de procedură". În fine, a subliniat instanța de contencios constituțional că "obiectul judecății îl constituie numai abaterile disciplinare, respectiv conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia. De altfel, și hotărârile pronunțate în materie disciplinară de Consiliul Superior al Magistraturii sunt supuse controlului judecătoresc potrivit art. 133 alin. (7) raportat la art. 134 alin. (2) din Constituție". Față de considerentele prezentate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în sensul anulării Rezoluției de clasare și continuării procedurii disciplinare.

Apărările formulate în cauză La data de 14.06.2019 intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil. A susținut, în esență, că în acord cu soluția de unificare a jurisprudenței, adoptată de instanța supremă și consemnată în procesul-verbal al ședinței din data de 09 octombrie 2017 a judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ipoteza în care contestația formulată împotriva rezoluției de clasare a sesizării a fost soluționată pe fond de prima instanță prin prisma dispozițiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil. Prin răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul-reclamant A. și înregistrat la dosar la data de 18.01.2019, partea a susținut că nu mai poate fi invocată soluția de unificare a jurisprudenței instanței supreme, deoarece prin Legea nr. 234/2018 au fost aduse modificări și completări Legii nr. 317/2004, în baza art. 45 1 alin. (6) din actul normativ amintit legiuitorul dând posibilitatea ca hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București să fie atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare. În consecință, a considerat că sunt incidente prevederile art. 45 1 alin. (6) din Legea nr. 234/2018, în temeiul cărora recursul său este admisibil. Recurentul-reclamant a formulat și concluzii scrise, prin care a reiterat situația de fapt și a susținut că nu i-a fost soluționată excepția autorității de lucru judecat, deși a invocat-o atât în fața Inspecției Judiciare, cât și în fața instanțelor judecătorești. La termenul de dezbateri din data de 14 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cauza în pronunțare, în principal asupra excepției inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, iar, în subsidiar asupra fondului căii de atac promovate.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității cererii de recurs, excepție invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată, urmând să constate inadmisibilitatea recursului reclamantului, în considerarea argumentelor ce succed. Obiectul cererii de recurs de față îl reprezintă sentința civilă nr. 5081 din data de 05 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin sentința menționată instanța a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorul A. împotriva Rezoluției de clasare din 26.03.2018 în dosarul nr. x/2017 dispusă de intimata Inspecția Judiciară, întemeindu-și soluția pe dispozițiile art. 47 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 317/2004. În fapt, în urma verificărilor administrative prealabile, prin Rezoluția emisă în data de 19.02.2018, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor în lucrarea nr. x/2017, a dispus clasarea sesizării, reținând că în urma verificărilor prealabile nu au fost identificate date ori indicii din care să rezulte că magistrații vizați ar fi comis fapte ce ar putea constitui abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată. Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Totodată, conform art. 634 alin. (1) din C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului", iar art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. statuează în sensul că "sunt supuse recursului hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege". Din cuprinsul textelor de lege enunțate supra, rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care legea specială aplicabilă sau C. proc. civ. nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. În cauza de față, reclamantul a formulat critici cu privire la Rezoluția din 26.03.2018 dată în lucrarea nr. x/2017, prin care s-a dispus, așa cum s-a arătat, clasarea sesizării, reținându-se că în urma verificărilor prealabile nu au fost identificate date ori indicii din care să rezulte că magistrații vizați ar fi comis fapte ce ar putea constitui abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată. A solicitat anularea actului contestat și continuarea procedurii disciplinare. Instanța de fond învestită cu acțiunea în anulare a soluționat cauza pe fond, verificând legalitatea actului contestat prin prisma dispozițiilor legale incidente, norme speciale aplicabile în materie. Sub acest aspect Înalta Curte reține că dispozițiile art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, forma în vigoare în perioada de referință, prevăd că "(2) În cazul în care Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori. (4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare: (…) b) sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare, dacă Inspecția Judiciară a fost sesizată în condițiile alin. (2)." De asemenea, conform dispozițiilor art. 47 din același act normativ: "(1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată: a) admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii; b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, precum și în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluția de clasare este definitivă; c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii. (...) (4) Rezoluția inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-șef, în scris și motivat, acesta putând dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, una din soluțiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c). (5) Rezoluția de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) și alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.(6) Soluțiile pe care le poate pronunța secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București sunt: a) respingerea contestației; b) admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-șef și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. (7) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă.". Prin Decizia nr. 397/2014, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege. Curtea Constituțională a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 317/2004, rezoluția inspectorului judiciar poate fi atacată la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București - în cazul respingerii sesizării, iar în cazul clasării sesizării rezoluția este definitivă și nu există cale de atac împotriva acesteia, că dispozițiile legale criticate potrivit cărora inspectorul judiciar, prin rezoluție scrisă și motivată, poate dispune clasarea sesizării în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, respectiv dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, și rezoluția de clasare este definitivă, contravin prevederilor constituționale privind accesul liber la justiție, precum și celor convenționale privind dreptul la proces echitabil. Pe cale de consecință, rezoluțiile de clasare emise potrivit art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 pot fi contestate la instanță, situație care se regăsește în cauză, Curtea de Apel soluționând pe fond cererea formulată împotriva rezoluției de clasare. În ceea ce privește calea de atac, raportat de data înregistrării prezentului demers judiciar, și anume 17.04.2018, în aplicarea principiului prevăzut de dispozițiile art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecarea pricinilor potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică asemănătoare, se va ține seama de normele care reglementează acțiunea exercitată împotriva rezoluției de respingere a sesizării, art. 47 alin. (5), (6) și (7) din Legea nr. 317/2004. Dispozițiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevăd că "Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă.". Față de prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, forma în vigoare în perioada de referință, se constată că sentința civilă nr. 5081 din 05 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, este definitivă (irevocabilă, în formularea Legii nr. 314/2004). Așadar, având în vedere că recursul părții este promovat împotriva unei hotărâri care, față de aplicarea dispozițiilor anterior reținute, este definitivă, Înalta Curte constată că recurentul nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva deciziei recurate, care nu face parte din categoria celor supuse recursului, având caracter definitiv. În consecință, nu pot fi primite alegațiile părții recurente, care susține admisibilitatea recursului său prin prisma modificărilor legislative survenite urmare adoptării Legii nr. 234/2018, arătând sub acest aspect că legea amintită a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 850 din 08 octombrie 2018, iar legiuitorul nu a exclus de la aplicare cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești și nici nu a specificat o dată viitoare la care intră în vigoare modificările aduse. Totodată, a susținut recurentul că sunt aplicabile dispozițiile art. 45 1 alin. (6) din Legea nr. 234/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004, având în vedere că primul termen în cauza pendinte a fost la data de 21.11.2018 iar soluția a fost dată la data de 05.12.2018, după intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 317/2004. Într-adevăr, Legea nr. 234/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 850 din 08 octombrie 2018 și, potrivit art. 78 din Constituția României, "Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o altă dată ulterioară prevăzută în textul ei", în speță, în lipsa indicării unei anumite date, aceasta intrând în vigoare la data de 11 octombrie 2018. Însă, contrar susținerilor recurentului-reclamant, lipsa mențiunii exprese a legiuitorului în sensul excluderii de la aplicare în cauzele aflate pe rolul instanțelor și a lipsei menționării unei date de la care intră în vigoare modificările survenite, nu înseamnă că acestea sunt de imediată aplicare. În situația reliefată se impune a fi avute în vedere dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacră expres principiul neretroactivității legii, statuând în sensul că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile". Așa fiind, neretroactivitatea reprezintă un principiu în virtutea căruia legea reglementează numai situațiile ce se nasc sau se constituie după intrarea ei în vigoare, principiu ce își găsește o constantă aplicare și în domeniul activității de soluționare a litigiilor civile. Astfel fiind, art. 25 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., având denumirea marginală "Legea aplicabilă proceselor în curs", prevede la alin. (1) că "procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi", iar art. 27 din același act normativ, având denumirea marginală "Legea aplicabilă hotărârilor", prevede că "hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul". În acest context, având în vedere că acțiunea reclamantului a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 17.04.2018, fiind soluționată la 05.12.2018, Înalta Curte reține că nu sunt aplicabile în speță modificările aduse dispozițiilor Legii nr. 317/2004, prin Legea nr. 234/2018, în sensul menționat la art. 47 alin. (8) din Legea nr. 317/2004: "Hotărârea poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare. (… )", sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ce formează obiectul prezentului recurs nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs, deoarece este definitivă. Față de cele ce preced, întrucât în speță este incident principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 din C. proc. civ., în aplicarea acestuia Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză, și va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamant. Totodată, în raport de soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității recursului, nu se va mai proceda la verificarea sentinței de fond din perspectiva criticilor invocate, analiza acestora fiind de prisos.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În virtutea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul art. 457 alin. (1) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca inadmisibil. PENTRU ACESTE MOTIVE,