ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4750/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data de 07.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea Ordinului nr. 3236 din data de 27.12.2018 emis de Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală - pentru aprobarea procedurii de înregistrare a operatorilor economici care comercializează în sistem angro sau en detail produse energetice benzine, motorine, petrol lampant, gaz petrolier lichefiat și bio-combustibil, precum și pentru aprobarea modelului și conținutului unor formulare.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 117 din data de 02 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca lipsită de interes acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, având ca obiect anulare ordin, și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.050 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 453 din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât nu se află în culpă procesuală, acțiunea reclamantei fiind respinsă ca lipsită de interes. Așadar, a considerat recurenta că este netemeinică și nelegală confuzia primei instanțe în sensul că prevederile care impuneau condiția deținerii unui depozit ar fi fost abrogate ca urmare a acțiunii reclamantei, acest aspect fiind contrazis de actele existente la dosarul cauzei. Totodată, a arătat că nu se poate susține că un act administrativ cu caracter normativ îi este opozabil exclusiv intimatei-reclamante, rațiunea emiterii ordinului fiind aceea de punere în aplicare a unor prevederi din Codul fiscal și, prin urmare, nu se poate aprecia că modificarea ordinului în discuție se datorează exclusiv acțiunii în justiție promovată de reclamantă, pentru a se stabili o culpă procesuală în sarcina pârâtei. De altfel, modificarea ordinului a intervenit la 04 martie 2019, înainte de termenul de judecată fixat de instanță la data de 26 martie 2019. În continuare, a susținut recurenta că în mod eronat a procedat instanța de fond la obligarea sa la plata către reclamantă a unei sume importante, nejustificat de mare, cu titlu de cheltuieli de judecată, în condițiile în care cererea reclamantei de anulare a actului administrativ contestat a fost respinsă. Astfel, pe de o parte a considerat recurenta că nu se poate susține noutatea litigiului din perspectiva criteriilor legate de complexitate și dificultate, și nici din perspectiva naturii juridice a actului atacat, iar pe de altă parte, că speța, respectiv acțiunea de anularea ordinului OPANAF nr. 3236/2018, nu prezintă un fenomen social nou în realitatea românească, care să fi determinat caracterul nou al unei astfel de cauze sau o complexitate atât de mare în pregătirea apărării din partea avocaților, cât și în soluționarea pricinii de către instanța de judecată. Sub acest aspect a susținut că pe rolul instanțelor de judecată s-au aflat numeroase litigii având ca obiect suspendarea executării sau anularea OPANAF nr. 1960/2018, OPANAF 2671/2018 și respectiv OPANAF 3236/2018, în toate aceste cauze argumentele reclamanților fiind identice. A mai subliniat faptul că dispozițiile legale incidente în materie prevăd că partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, este necesar ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau prin atitudinea sa în cursul derulării procesului să fi determinat aceste cheltuieli. De asemenea, a considerat că numărul termenelor de judecată acordate de către instanța de judecată în vederea soluționării cauzei nu poate constitui un criteriu pentru acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum atât de mare, în cauză nefiind administrată decât proba cu înscrisuri și neexistând decât un singur ciclu procesual în care a fost acordat un singur termen de judecată, nefiind, prin urmare, justificată activitatea avocatului părții reclamante. În opinia recurentei-pârâte, principiul care trebuie să guverneze soluționarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată este acela că partea va putea obține rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se stabilește realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului. Totodată, pentru rambursarea cheltuielilor de judecată partea care a câștigat procesul are obligația să dovedească cheltuielile de judecată și să probeze cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pe care pretinde că le-a efectuat. În contextul evidențierii practicii judiciare a Curții de Apel București, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a Curții Constituționale în această materie, exemplificând în acest sens decizia nr. 522/2002, decizia nr. 4930 din 25.09.2001 și respectiv decizia nr. 401/2005, recurenta-pârâtă a solicitat instanței de recurs să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul diminuării onorariilor solicitate de avocat raportat la complexitatea cauzei și a activității depuse în cauză. Concluzionând, recurenta-pârâtă a afirmat că nu se justifică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în suma indicată, aceea de 3.050 RON, în considerarea argumentelor prezentate solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinței civile atacate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.

Apărările formulate în cauză Deși a fost legal citată și i-a fost comunicată cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu a depus întâmpinare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate și încadrate de parte în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în calitate de instanță de control judiciar, are de analizat cererea de recurs în limitele trasate prin calea de atac promovată de parte, respectiv în ceea ce privește soluția Curții de Apel Timișoara, de obligare a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 3.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. În analizarea recursului de față Înalta Curte va avea în vedere, astfel cum a reținut la termenul de dezbateri din data de 14 octombrie 2021, inclusiv considerentele Deciziei nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii. Așadar, se observă că recurenta-pârâtă a criticat sentința instanței de fond sub aspectul obligării sale la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.050 RON, considerând că soluția a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 alin. (2) și art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.. Sub acest aspect a susținut, în esență, pe de o parte că plata cheltuielilor de judecată acordate nu se justifică deoarece nu este partea care a pierdut procesul prin raportare la soluția de respingere a acțiunii reclamantei ca lipsite de interes, iar, pe de altă parte că suma acestor cheltuieli de judecată este nejustificat de mare prin raportare la complexitatea cauzei și a activității desfășurate de avocatul reclamantei, ținând cont că în cauză a fost acordat un singur termen de judecată. Cât privește critica recurentei-pârâte aduse sentinței de fond din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., relativ la partea care a câștigat procesul prin raportare la soluția de respingere a acțiunii reclamantei S.C. A. S.R.L. ca fiind lipsită de interes, Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi primită, fiind nefondată. Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acțiunea. Principiul enunțat este consacrat, în mod expres, în art. 453 din C. proc. civ. care dispune: "(1) Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată." Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective. Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți. Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivității excesive a unor justițiabili. Art. 453 din C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și, implicit, efectuarea unor cheltuieli de judecată. Din punct de vedere al formei de manifestare culpa procesuală presupune, fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiune ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în judecată. Pe lângă principiul culpei procesuale, există și alte principii care se impun a fi respectate pentru a fi posibilă acordarea cheltuielilor de judecată. În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul, așa încât nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte în sensul că modificarea ordinului în litigiu nu se datorează exclusiv acțiunii în justiție formulate de reclamantă și că această modificare a intervenit la data de 04.03.2019, înainte de termenul de judecată din 26.03.2019, pentru a se stabili o culpă procesuală în sarcina sa. Într-adevăr, astfel cum susține și recurenta-pârâtă, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește rambursarea cheltuielilor de judecată a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil. Or, este de observat că prima instanță a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de prevederile legale, doctrină și jurisprudență. Așa fiind, în jurisprudența CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil, aspecte reflectate de soluția pronunțată de către instanța de fond. Așadar, din perspectiva CEDO, pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real, caracterul rezonabil și caracterul necesar. Se poate astfel observa că, atât condițiile impuse de legislația națională, cât și cele impuse de jurisprudența CEDO sunt întrunite în litigiul de față, condiții ce au fost avute în vedere de prima instanță atunci când a dispus acordarea cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că existența numeroaselor acțiuni în justiție având ca obiect anularea Ordinelor Președintelui A.N.A.F., printre care și cel contestat în cauză, nr. 3236/27.12.2018, demonstrează culpa acesteia în proces întrucât, dacă prin atitudinea sa ar fi revocat sau modificat în timp util actul emis, ar fi evitat promovarea demersului judiciar și, implicit, efectuarea cheltuielilor de judecată aferente. În consecință, Înalta Curte constată că susținerile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate, iar instanța de fond în mod corect a dispus acordarea cheltuielilor de judecată, reținând în mod just temeinicia solicitării reclamantei, având în vedere că după inițierea demersului judiciar de față, care, în urma analizării sale pe fond, ar fi primit o soluție favorabilă în considerarea existenței unor soluții de anulare a Ordinului nr. 3236/2018, instituția pârâtă, prin președinte, a procedat la abrogarea prevederilor contestate din actul în discuție. Sub aspectul reliefat, critica recurentei-pârâte conform căreia este netemeinică și nelegală confuzia primei instanțe în sensul că prevederile care impuneau condiția deținerii unui depozit ar fi fost abrogate ca urmare a acțiunii reclamantei nu este fondată, nefiind relevantă această reținere din perspectiva aprecierii culpei procesuale a părții în vederea acordării cheltuielilor de judecată, de natură să conducă la reformarea soluției instanței de fond. De asemenea, sunt nefondate și criticile recurentei privind interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a normelor de drept material în domeniul acordării cheltuielilor de judecată, relativ la soluția de obligare a acesteia la plata către reclamantă a sumei de 3050 RON, din perspectiva cuantumului acestora raportat la complexitatea cauzei și a activității desfășurate de avocat, sub acest aspect Înalta Curte reținând incidența Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat în sensul că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". Potrivit statuărilor instanței supreme: "Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia; Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face; Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului (….)". Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 3/20.01.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 05 martie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de reclamanta S.C. A. S.R.L., această critică neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În fine, vor fi înlăturate și susținerile recurentei-pârâte referitoare la practica judiciară în materia cheltuielilor de judecată, evidențiată în acest sens prin exemplificarea unor decizii de speță, care au fost date anterior pronunțării Deciziei RIL nr. 3/2020, acestea neavând relevanță în speță.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată. PENTRU ACESTE MOTIVE,