ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4545/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul Superior al Magistraturii, s-a solicitat instanței de contencios administrativ anularea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea Concursului de admitere în magistratură, cu modificările și completările prevăzute de HCSM nr. 682/28.06.2017, precum și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 103 din 25 mai 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și a respins acțiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Totodată, a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile formulate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul Superior al Magistraturii. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentinței a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate. A susținut că hotărârea este lovită de nulitate, fiind nemotivată, deoarece nu s-a menționat motivul inadmisibilității, respectiv pentru care motive nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992. Așa cum se poate constata, acestea sunt îndeplinite, fiind o dispoziție dintr-o lege în vigoare, nefiind constatată până acum neconstituționalitatea acesteia și are legătura cu soluționarea cauzei. În primul rând, a considerat că hotărârea este lovită de nulitate, întrucât se menționează faptul că CSM a invocat excepția inadmisibilitatii sesizării CCR cu excepția de neconstitutionalitate pentru lipsa plângerii prealabile și nu a inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Cu toate acestea, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru lipsa plângerii prealabile, invocată de CSM. Rezultă astfel că există contradicție atât în ce privește considerentele hotărârii, cât și între considerente și dispozitiv, hotărârea fiind lovită de nulitate și inadmisibilă. În continuare, a arătat faptul că a formulat plângere prealabilă la CSM, însă acest aspect nu are nicio relevanță, întrucât plângerea se face în legătură cu ilegalitatea emiterii unui act administrativ normativ, or, în cazul de față, HCSM nr. 682/2017 si HCSM nr. 279/2012 sunt în conformitate cu dispozițiile art. 33 (1) din Legea nr. 303/2004, mai exact art. 2 din HCSM (Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de admitere în magistratură), fiind de fapt identice, în cauză fiind vorba de neconstituționalitatea acestui text de lege care a fost invocată, iar în cazul neconstituționalității unui text de lege, respectiv a unui act administrativ normativ, nu există plângere prealabilă. Față de aceste aspecte, în afara contradicției și inadmisibilității menționate, respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată pentru lipsa plângerii prealabile, respectiv ca inadmisibilă a sesizării CCR cu excepția de neconstituționalitate, este vădit ilegală, nefiind invocate motivele privind neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ci faptul că nu a făcut plângere prealabilă CSM, care nu este abilitat să se pronunțe asupra constituționalității unui text de lege. Chiar dacă cererea de chemare în judecată privind anularea art. 2 din HCSM ar fi inadmisibilă pentru lipsa plângerii prealabile, acest aspect, ar fi valabil în cazul ilegalității textului actului normativ, ceea ce nu poate fi cazul de față, și nu în cazul neconstituționalității textului de lege în baza căruia a fost emis, articolul din actul normativ care, în opinia sa, nu era necesar să fie emis, atâta timp cât exista în lege, având același conținut. Numai în urma constatării neconstituționalității textului de lege invocat s-ar putea face o plângere prealabilă, iar plângerea prealabilă privind actele administrative normative poate fi făcut oricând, însă, atâta timp cât textul de lege neconstituțional este desființat, implicit art. 2 din Regulament urmează a fi desființat, ceea ce constituie de fapt obiectul acțiunii și sesizării CCR, nemafiind deci necesară nicio plângere prealabilă. Rezultă astfel că sesizarea CCR cu excepția de neconstituționalitate este nu numai întemeiată și are legătură cu cauza, constituind în faptul obiectul esențial al acesteia. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefodat, apreciind că nu poate fi reținută incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a apreciat ca fiind corectă soluția primei instanțe cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a sa, soluție care nu a fost atacată în recurs. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 7 octombrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea Concursului de admitere în magistratură, cu modificările și completările prevăzute de HCSM nr. 682/28.06.2017, precum și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Instanța de fond, soluționând cauza, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și a respins acțiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Totodată, a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile formulate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant. Analizând memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a criticat soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, criticile acestuia, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. vizând soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale, precum și soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile. 2.1.1 Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument. Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul fondului a explicat în mod clar și logic raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de sesizare a Curții Constituțională ca inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reținând că dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate nu au legătură cu soluționarea cauzei, neavând niciun efect juridic în privința modului de soluționare a acțiunii de anulare a actului administrativ atacat, având în vedere soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile. Chiar dacă soluția și argumentarea expusă de judecătorul fondului îl nemulțumesc pe recurentul-reclamnat, în cauză nu se identifică motive contradictorii, nici în ceea ce privește considerentele hotărârii și nici între considerente și dispozitiv, astfel cum susține acesta. Se observă că prin întâmpinarea formulată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, aflată la dosarul de fond, s-a invocat atât excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru neparcurgerea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cât și inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, excepții pe care instanța de fond le-a analizat și asupra cărora s-a pronunțat, astfel cum reiese din considerentele și dispozitivul sentinței recurate. Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate reține incidența acestui motiv de casare invocat. 2.1.2 Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat, apreciind că soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate. Prin memoriul de recurs recurentul - reclamant a susținut că numai în urma constatării neconstituționalității textului de lege invocat s-ar putea face o plângere prealabilă, iar plângerea prealabilă privind actele administrative normative poate fi făcut oricând, însă, atâta timp cât textul de lege neconstituțional este desființat, implicit art. 2 din Regulament urmează a fi desființat, ceea ce constituie de fapt obiectul acțiunii și sesizării CCR, nemafiind deci necesară nicio plângere prealabilă. Pentru a răspunde acestor critici, Înalta Curte amintește că excepția lipsei procedurii prealabile face parte din categoria excepțiilor de fond, adică a acelor excepții care privesc lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, având efect peremptoriu. Astfel, anterior formulării cererii de chemare în judecată, persoanele care se consideră vătămate trebuie să formuleze plângere prealabilă, în condițiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, către autoritatea emitentă a actului administrativ contestat. Această procedură are caracter obligatoriu și numai după parcurgerea acesteia partea vătămată se poate adresa instanței de judecată. Și în situația actelor administrative cu caracter normativ este prevăzută obligativitatea acestei proceduri, diferența constând în faptul că plângerea prealabilă nu este supusă unui termen expres prevăzut de lege, putând fi formulată oricând, însă înainte de sesizarea instanței de judecată. Or, în cauză, deși recurentul-reclamant, prin cererea de recurs, arată faptul că a formulat plângere prealabilă la CSM, instanța de control judiciar reține că acesta nu a depus la dosar înscrisuri doveditoare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 12 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care, în mod corect, prima instanță a dispus respingerea ce inadmisibilă a acțiunii, prin raportare la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 193 C. proc. civ. În analizarea criticilor care vizează soluția de respingerea a cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte observă că prima instanță a respins această cerere ca inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reținând că dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate nu au legătură cu soluționarea cauzei, neavând niciun efect juridic în privința modului de soluționare a acțiunii de anulare a actului administrativ atacat, având în vedere soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, pentru lipsa plângerii prealabile. Și această soluție este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale, întrucât, sesizarea instanței de contencios constituțional se dispune în condițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 dacă sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiții, printre care și aceea ca legea, ordonanța sau dispoziția normativă criticată ca fiind neconstituțională să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Înalta Curte apreciază că această condiție nu este îndeplinită în cauză, având în vedere că aspectele de neconstituționalitate, o dată dezlegate de Curtea Constituțională, nu au aptitudinea de a influența soluția pronunțată în cauză, câtă vreme prima instanță nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, ci a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulată de reclamant, pentru lipsa îndeplinirii procedurii prealabile. În considerarea tuturor acestor aspecte, recursul apare ca fiind nefondat. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. În temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul reclamantului va fi respins ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,