ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4488/2021

Ședința publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. CRR -REG 28954/07.10.2019 și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJ 9904/14.08.2019 emise de pârâte.

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 431 din 28 noiembrie 2019, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a anular Deciziei nr. CRR - REG - 28954/07.10.2019, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, și Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJ9904/14.08.2019 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

3.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentele au susținut, în esență, faptul că hotărârea atacată este dată cu încălcarea principiului contradictorialității, art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 și a art. 9 alin,(2), art. 22 alin. (6) și art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., nesocotindu-se astfel regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, au arătat că, prin acțiune, reclamanta a solicitat anularea unor acte administrative fiscale fără a chema în judecată și persoanele care răspund solidar cu aceasta, potrivit deciziei de angajare a răspunderii solidare, respectiv B. S.R.L., având în vedere specificul răspunderii juridice solidare.

Potrivit recurentelor, unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este principiul contradictorialității, principiu care își găsește consacrarea și în prevederile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 și în temeiul cărora, instanța, raportat și la prevederile art. 22 și art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., este îndrituită să pună în discuția părților citarea în proces a emitenților actelor administrative atacate și a persoanelor care răspund în solidar cu reclamanta, respectându-se astfel dreptul la apărare și dreptul părților la un proces echitabil.

3.2. În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele au arătat, în esență, contrar susținerilor reclamantei, că decizia de angajare a răspunderii solidare este motivată, răspunzând exigențelor art. 46 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, în sensul sunt indicate atât datele factuale, cât și temeiurile juridice avute în vedere la adoptarea actului administrativ și permițând, atât destinatarului actului să verifice dacă acesta este corect fundamentat, cât și instanței de judecată să exercite controlul de legalitate a acestuia.

Astfel, respectiva decizie conține temeiul pentru care s-a angajat răspunderea solidară a reclamantei - art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015, împrejurările de fapt prezentate în cuprinsul considerentelor, legate de dezinteresul reclamantei privind achitarea obligațiilor fiscale, gestionarea patrimoniului justificând tocmai întrunirea condițiilor legale reglementate de textul legal, care vizează reaua credință a reprezentantului societății debitoare în achitarea obligațiilor fiscale.

Totodată, au arătat că, fără a se limita la reproducerea dispozițiilor legale, așa cum a reținut prima instanță, organul fiscal expune împrejurările de fapt ale cauzei ce justifică angajarea răspunderii solidare a reclamantei, căreia, în calitate de administrator si administrator special al societății, îi revenea sarcina îndeplinirii obligațiilor ce revin potrivit legislației fiscale persoanei juridice reprezentate, conform art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, au precizat că deși obiectul cauzei îl reprezintă atât decizia de angajare a răspunderii solidare, cât și decizia de soluționare a plângerii prealabile, prima instanță a analizat doar aspectul motivării deciziei angajării răspunderii solidare în raport cu care a pronunțat soluția.

Pe fondul cauzei, recurentele au reluat motivele din apărările formulate în primă instanță, pentru care consideră că actele administrative sunt legale (expuse la filele x din recurs), arătând, în esență, că sunt întrunite cerințele art. 25 alin. (2) lit. d) și (2

A

1) din Legea nr. 207/2015, iar organele fiscale au identificat probe care susțin vinovăția reclamantei sub forma relei-credințe, în sensul că prin omisiunea de a achita la scadență obligațiile fiscale ale societății a prevăzut rezultatul constând în acumularea de obligații de plată restante, urmărind producerea unui astfel de rezultat.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în principal, respingerea acțiunii, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a invocat excepția nulității recursului, apreciind că susținerile recurentei nu se încadrează in motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., invocându-se în mod formal punctele 5 și 8 ale acestui text de lege, iar pe fond a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, se reține că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că susținerile recurentei pot fi încadrate în motivele de casare invocate.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentelor și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. CRR -REG 28954/07.10.2019 și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJ 9904/14.08.2019,. emise de pârâte.

Curtea de apel a admis acțiunea reclamantei și a anulat actele administrative atacate.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ.. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurentele invocă faptul că prima instanță este îndrituită să pună în discuția părților citarea în proces a persoanelor care răspund în solidar cu reclamanta, respectiv a societății debitoare.

Într-adevăr, instanța, în vederea asigurării unor drepturi procesuale fundamentale, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., coroborate cu art. 78 alin. (2) din același Cod și art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, are obligația de a pune în discuția părții necesitatea lămuririi cadrului procesual, în vederea asigurării respectării drepturilor procesuale și a opozabilității hotărârii pronunțate.

Se observă însă că, la afirmația pârâtelor, în sensul că reclamanta nu a chemat în judecată și societatea debitoare, prima instanță a precizat că acestea nu au calitatea să ceară introducerea în cauză a societății debitoare al cărei administrator este reclamanta, și nici instanța de judecată.

Instanța de control judiciar constată, în raport cu obiectul cauzei și prevederile legale incidente, că în mod corect judecătorul fondului a dat eficiență principiului disponibilității, reclamantul fiind cel care stabilește cadrul procesual dedus judecății, atât sub aspectul obiectului, cât și al părților chemate în judecată.

Astfel, în respectarea principiului disponibilității, consacrat de art. 9 din C. proc. civ. sub denumirea de "dreptul de dispoziție al părții", instanța nu poate introduce, din oficiu, o altă persoană în proces, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil.

1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar constată, de asemenea, că nu este fondat.

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJ 9904/14.08.2019, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei, în calitate de administrator, cu debitoarea S.C. B. S.R.L., pentru obligațiile fiscale ale persoanei juridice către bugetul general consolidat în cuantum de 6.707.268 RON, din care debite în sumă de 6,705.083 RON și accesorii în sumă de 2.185 RON.

Temeiul de drept în baza căruia s-a dispus măsura angajării răspunderii solidare a reclamantei, în calitate de administrator, cu debitoarea S.C. B. S.R.L., asa cum este precizat în considerentele și dispozitivul deciziei de angajare a răspunderii solidare, îl reprezintă dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

S-a reținut că societatea debitoare datorează suma totala de 6.707.268 RON, debit și accesorii, reprezentând obligații fiscale restante către Bugetul General Consolidat al Statului, aferente perioadei 2011-2019.

Raportat la aceste constatări, s-a reținut că vinovat se face administratorul, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, întrucât avea obligația să îndeplinească obligațiile fiscale ale persoanelor reprezentate, în numele și din averea acestora, de a achita la scadență obligațiile fiscale.

Contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare a fost respinsă ca neîntemeiată de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, prin Decizia nr. CRR -REG 28954/07.10.2019.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, pentru obligațiile de plată ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului Codul de procedură fiscală răspund solidar cu acesta administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Din conțintul acestui text de lege rezultă că reaua-credință reprezintă o condiție sine-qua-non pentru atragerea răspunderii solidare.

Într-adevăr, noțiunea de "rea - credință", nu este definită în legislație, dar acest concept moral și juridic este definit, de regulă, în dicționarele de specialitate, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă și rău intenționată în raport cu principiile binelui, cinstei, corectitudinii.

Pornind de la condiția obligatorie care trebuie să existe pentru atragerea răspunderii solidare, aceea de rea-credință, se constată, contrar susținerilor recurentelor, că în conținutul deciziei de angajare a răspunderii solidare este descrisă situația obligațiilor restante fiscale ale societății debitoare, natura acestor obligații, calitatea reclamantei de administrator al societății debitoare, declararea insolvabilității societății debitoare, iar în privința vinovăției sub forma relei credințe a reclamantei nu sunt precizate decât dispozițiile art. 12 din Legea nr. 207/2015 și ale art. 1915 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., fără a fi reliefate motivele de fapt și de drept care ar justifica aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Așadar, în decizia contestată nu se face vreo referire la îndeplinirea condiției relei-credințe a reclamantei.

Astfel, în conținutul actului contestat nu se indică în ce au constat elementele materiale ale nedeclarării sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale cu rea-credință, respectiv vinovăția caracterizată a reclamantei, organul fiscal plecând de la premisa că reaua-credință se prezumă.

Or, reaua-credință nu se prezumă, ea trebuie probată în concret de către organul fiscal, cum corect a reținut și judecătorul fondului.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că nemotivarea actului administrativ atacat este sancționată cu anularea acestuia, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Motivarea actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate a acestuia, această obligație fiind necesară pentru a da posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a aprecia asupra legalității și temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării limitelor dintre puterea discreționară și arbitrariu.

Obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contra arbitrariului administrației publice și se impune mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale.

Totodată, motivarea nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie sa conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de alta parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Această obligație a fost statuată și în jurisprudența comunitară (cauza C367/1995).

Potrivit Curții Europene de Justiție, amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor. Mai mult, insuficiența motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C-41/1969).

O detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparență, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat și în același timp permite exercitarea de către Curte a controlului jurisdicțional (cauza C.509/1993).

Motivarea actului reprezintă o obligație generală a autorității publice, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol: acela de transparență în profitul beneficiarului actului, care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, precum și acela de a conferi instanței un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica elementele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare.

Respinge recursul formulat de pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței nr. 431 din 28 noiembrie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.