ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4275/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 28 februarie 2018, pe rolul Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România ("UNEJ"), a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 5/02.02.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, emisă de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul UNEJ, solicitând anularea sancțiunii disciplinare care i-a fost aplicată prin această hotărâre.

1.2. Prin încheierea din 18 iunie 2018, instanța de fond a dispus citarea, în calitate de pârât, a Ministerului Justiției.

Prin sentința civilă nr. 156 din 8 noiembrie 2018, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România.

Împotriva sentinței civile nr. 156 din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Recurentul-reclamant susține că instanța de fond a nesocotit dispozițiile C. proc. civ. potrivit cărora încheierile de stabilire a cheltuielilor de executare silită se întocmesc de către executorul judecătoresc, sunt titluri executorii și pot fi atacate doar prin formularea unei contestații la executare, competența exclusivă a analizării legalității acestora aparținând instanței de executare. Totodată, instanța de fond a efectuat o analiză și calculație proprie a cheltuielilor de executare silită, deși această competență aparține exclusiv instanței de executare.

Consideră recurentul-reclamant, totodată, că motivele reținute în actul administrativ contestat și în sesizarea Ministerului Justiției, în vederea sancționării sale, nu se circumscriu dispozițiilor art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, faptele sale neputând fi catalogate drept întârziere sistematică și neglijență în efectuarea lucrărilor.

Detaliind criticile sale de nelegalitate, recurentul-reclamant arată că instanța de executare are competența exclusivă de a soluționa contestațiile la executare sub aspectul cuantumului cheltuielilor de executare, conform art. 670, art. 651 și art. 657 C. proc. civ., iar întrucât Comisia Superioară de Disciplină și Ministerul Justiției s-au subrogat în competențele instanței de executare, hotărârea atacată este nulă.

Antrenarea răspunderii disciplinare presupune mai multe condiții: existența unei valori sociale lezate, constând în obligațiile de serviciu și normele de conduită stabilite prin legi și regulamente, existența unui subiect al abaterii disciplinare și a unei fapte prin care sunt nerespectate una sau mai multe obligații de serviciu, existența unei legături de cauzalitate între fapta comisă și rezultatul produs și vinovăția persoanei care comite abaterea disciplinară. În cauză nu sunt îndeplinite aceste condiții, întrucât încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare nu a fost desființată prin modalitățile prevăzute de lege, astfel încât, în lipsa constatării de către instanța de executare a stabilirii nelegale a cheltuielilor de executare, nu există o faptă care să atragă sancțiunea disciplinară, iar lipsa faptei are ca efect inexistența raportului de cauzalitate și exclude vinovăția recurentului.

În ceea ce privește încadrarea abaterii disciplinare în prevederile art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, susține recurentul-reclamant că întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor se poate realiza numai în cazul mai multor astfel de întârzieri, situație care nu a fost constatată în cauză. Exercitarea defectuoasă a obligațiilor profesionale, a doua modalitate prevăzută de acest text de lege, trebuie analizată prin raportare la celelalte dispoziții legale ce reglementează activitatea executorilor judecătorești și permite analiza sub aspectul respectării formalismului întocmirii lucrărilor, nu și al conținutului lor.

Mai susține recurentul-reclamant că instanța de fond nu a prezentat motivele pentru care a înlăturat argumentele sale, preluând susținerile Ministerului Justiției.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției și intimata-pârâtă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, UNEJ reiterând și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, față de care Înalta Curte a reținut inadmisibilitatea invocării în calea de atac declarată de reclamant, în lipsa unui recurs propriu.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Principala critică formulată în calea de atac privește încălcarea competenței exclusive a instanței de executare în analiza de legalitate a încheierilor de stabilire a cheltuielilor de executare, întocmite de executorii judecătorești, recurentul-reclamant apreciind că nici pârâta UNEJ (prin Comisia Superioară de Disciplină) și nici instanța de fond nu au atributul legal al cenzurării cuantumului cheltuielilor stabilite prin încheierile nr. 2/63/2016 din 30.06.2016 și nr. 3/63/2016 din 27.07.2016.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, reținând că, potrivit art. 60 alin. (1) și (2) din Legea nr. 188/2000 și art. 100 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, aprobat prin Ordinul ministrului Justiției nr. 210/2001, legiuitorul a făcut o distincție între actele executorilor judecătorești care sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente și activitatea executorilor judecătorești, care este supusă controlului profesional, în condițiile Legii nr. 188/2000.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/2000 și art. 101 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, activitatea executorului judecătoresc poate face obiectul atât al controlului profesional exercitat de către ministrul justiției, cât și al controlului exercitat de UNEJ, prin consiliul de conducere, în ceea ce privește:

"calitatea actelor si lucrărilor efectuate de executorii judecătorești", "respectarea legii în activitatea profesionala a executorilor judecătorești", și "conduita executorului judecătoresc în îndeplinirea atribuțiilor sale, în raport cu autoritățile publice, precum si cu persoanele fizice si juridice".

În același sens sunt și prevederile art. 102 alin. (1) și art. 103 alin. (1) din Regulamentul de punere in aplicare a Legii nr. 188/2000, precum și cele ale art. 21 lit. k) din Statutul UNEJ, care permit controlul profesional exercitat de către Consiliul Uniunii, direct sau prin Colegiile directoare ale Camerelor, cu privire la "desfășurarea activității executorilor judecătorești", "calitatea lucrărilor", "legalitatea lucrărilor executorilor judecătorești (...) si conduita executorilor judecătorești în îndeplinirea atribuțiilor profesionale", "calitatea actelor execuționale".

Nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia aprecierea asupra legalității titlului executoriu sau a oricărui act de executare revine în mod exclusiv instanței de executare, nu și organismelor profesionale sau instanței de contencios administrativ. În raport de textele de lege anterior amintite, Înalta Curte constată că, și în condițiile în care nelegala stabilire a cheltuielilor de executare se circumscrie motivelor de promovare a contestației la executare, aceasta constituie, totodată, baza aprecierii calității activității profesionale a executorului, încheierile de stabilire a cheltuielilor de executare fiind emise în cadrul activității profesionale a acestuia.

Pe cale de consecință, nu poate constitui un motiv de nelegalitate al hotărârii emise în cadrul procedurii de cercetare disciplinară împrejurarea că partea interesată nu a sesizat instanța de judecată cu o contestație la executare și nici nu se poate considera că aspectele cercetate pot face exclusiv obiectul contestației la executare, câtă vreme, potrivit art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/2000, controlul profesional poate avea ca obiect calitatea actelor și lucrărilor efectuate de executorii judecătorești. Totodată, este de observat că dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, referitoare la verificarea în cadrul procedurii judiciare a contestării executării silite a actelor de executare silită efectuate, nu instituie o condiție pentru exercitarea controlului disciplinar prevăzut de art. 62 din Legea nr. 188/2000.

Nefondate sunt și criticile referitoare la încadrarea abaterii disciplinare în prevederile art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000.

În prim rând, nici UNEJ, în procedura disciplinară, nici instanța de fond nu au avut în vedere, în analiza abaterii disciplinare, prima teză a acestui articol, referitoare la întârzierea sistematică, ci teza a doua, referitoare la neglijența în efectuarea lucrărilor de către executorul judecătoresc.

În al doilea rând, recurentul-reclamant a susținut în mod neîntemeiat că, în analiza exercitării defectuoase a obligațiilor profesionale, legea permite o examinare doar sub aspectul respectării formalismului întocmirii lucrărilor, nu și al conținutului lor. O astfel de distincție nu rezultă din conținutul textelor de lege anterior menționate, controlul exercitat de organele profesionale, în referire la activitatea profesională a executorului judecătoresc, nefiind limitat doar la aspecte de ordin formal ale actelor întocmite de acesta. În acest sens, art. 101 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 stipulează în mod expres obiectivele controlului efectuat de Consiliul Uniunii, între care se regăsește "calitatea și legalitatea lucrărilor", aspecte care nu pot fi circumscrise doar cerințelor de ordin formal ale întocmirii actelor execuționale.

Cât privește încadrarea faptelor reținute în sarcina recurentului-reclamant în conținutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000, Înalta Curte constată că acesta, fără a contesta calculul cheltuielilor de executare realizat prin sentința recurată, a susținut că prima instanță nu avea competența de a face o calculație proprie, acest atribut aparținând instanței de executare (argument căruia i s-a răspuns anterior), precum și că stabilirea într-un anumit mod a cheltuielilor de executare nu se încadrează în noțiunea de "neglijență în efectuarea lucrărilor". Acest din urmă argument nu este întemeiat, întrucât neglijența în activitatea profesională poate îmbrăca multiple forme, de la caz la caz, iar în speța de față s-a manifestat sub forma întocmirii, în dosarul de executare, a unor încheieri prin care s-a calculat greșit cuantumul cheltuielilor de executare, fără a exista o justificare legală pentru includerea anumitor sume în această categorie.

În fine, în ceea ce privește critica recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea corespunzătoare a sentinței de fond (în sensul neprezentării motivelor pentru care au fost înlăturate argumentele reclamantului și preluarea susținerilor Ministerului Justiției), Înalta Curte, verificând conținutul hotărârii judecătorești atacate, constată că nu se confirmă susținerile recurentului.

Astfel, instanța de fond a făcut o amplă analiză a chestiunilor de fapt și de drept deduse judecății în prezenta cauză, prezentând raționamentul logico-juridic pe baza căruia a ajuns la convingerea că reclamantul, în calitate de executor judecătoresc, a încălcat dispozițiile privind obligațiile profesionale ce-i revin conform Legii nr. 188/2000. Instanța a răspuns tuturor argumentelor și apărărilor reclamantului, fără a-și limita analiza la susținerilor pârâților, examinând în mod efectiv problemele esențiale ale cauzei. Așa cum s-a arătat în mod constant în doctrină și în jurisprudență, instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, ci să examineze problemele deduse judecății în mod real, să se pronunțe asupra chestiunilor decisive ale cauzei și să expună în mod clar raționamentul pe care și-a fundamentat soluția.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 156 din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2021.