Decizia nr. 4207/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare

Soluția instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 5268 din 31 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2016, a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 963 din 20 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Calea de atac exercitată Împotriva Deciziei nr. 5268 din 31 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurentul A. a formulat contestație în anulare. Contestația în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 503 pct. 2, 3 și 4 și art. 506 alin. (1) C. proc. civ. În motivarea contestației în anulare se arată că acțiunea a fost depusă de către instanța de fond inadmisibilă, însă, nu prin raportare la Legea nr. 317/2004, ci la Legea contenciosului administrativ, iar recursul a fost respins ca nefondat. Prin urmare, atât instanța de fond cât și instanța de recurs ignoră cu bună știință aplicarea legilor speciale și dau soluții în baza legilor generale. Acest lucru, reprezintă o încălcare flagrantă a jurisprudenței ÎCCJ, iar încălcarea a fost făcută cu bună știință, întrucât în cuprinsul actelor depuse la dosar, s-a făcut precizările necesare referitoare la aplicarea prevederilor legilor speciale. Pârâta, ca instituție, este organizată și funcționează în baza unei legi speciale (nr. 317/2004), astfel că verificarea dacă această instituție respectă sau nu legea în baza căreia își desfășoară activitatea, nu se poate face decât în baza acestei legi speciale și nicidecum făcându-se trimitere la acte normative de rang inferior. Conform legii speciale, la data primirii sesizărilor, în vederea soluționării, pârâta avea două posibilități și anume de a emite fie o rezoluție de admitere, fie o rezoluție de respingere. Contestatorul mai susține că datorită faptului că pârâta nu a emis nici una din rezoluțiile permise de legea specială, a introdus acțiunea în justiție în conformitate cu prevederile art. 35, solicitând instanței de contencios administrativ să constate refuzul pârâtei de a respecta prevederile legii speciale. În opinia contestatorului, o eventuală acțiune în realizare, așa cum ar fi dorit instanța de fond și cea de recurs, o putea introduce numai în condițiile legii speciale, respectiv în cazul primirii unei rezoluții de respingere, însă, în cauză, nu există nici o rezoluție de respingere. Eroarea materială constă în faptul că instanța de fond și cea de recurs au ignorat cu desăvârșire prevederile legii speciale, respectiv obligația pârâtei a emite fie o rezoluție de admitere, fie o rezoluție de respingere.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, iar contestatorul a formulat răspuns la întâmpinare.

Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia contestată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că prezenta contestație este nefondată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 503 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când contestatorul nu a fost legal citat nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3.instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4.instanta de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. (3) Dispozițiile alin. (2) pct. 1,2 si 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs." Deci, pentru a promova contestație în anulare se cere, pe de o parte, ca hotărârea care se contestă să fie definitivă, iar, pe de altă parte, se cere ca motivul pe care se sprijină această cale de atac să nu fi putut fi invocat pe căile ordinare de atac. Prevederile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. se referă exclusiv la contestația în anulare specială. Se reține așadar că pe calea contestației în anulare se tinde la anularea unei hotărâri definitive nu pentru că judecata nu a fost bine făcută în fond, ci pentru o serie de motive expres și limitativ prevăzute de lege (necompetența, încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, nepronunțarea asupra unuia dintre apelurile declarate în cauza). Înalta Curte constată că nu ne aflăm în prezența unor erori materiale în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Conform alin. (2) pct. 3 al art. 503 C. proc. civ., pentru a fi aplicabile în speță aceste prevederi, ar fi trebuit ca instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, ori în speță nu se poate susține că ne aflam în prezența vreunei omisiuni a instanței. Omisiunea la care se referă textul, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea. Totodată textul se referă expres numai la motivele de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. Instanța de recurs a pronunțat o hotărâre legală cu respectarea principiului disponibilității, analizând în mod temeinic și legal aspectele invocate. O greșeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situația de fapt reținută de instanță ar putea fi eronată, este o greșeală de fond care nu poate fi valorificată, îndreptată pe calea contestației în anulare. Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispozițiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greșeli de fond, ceea ce ar excede condițiilor prevăzute expres și restrictiv în cuprinsul art. 503 C. proc. civ. Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă, reținând, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamantul nu avea deschisă calea acțiunii în constatare a refuzului de soluționare a petiției sale din data de 18.08.2016, câtă vreme pentru înlăturarea vătămării cauzate prin refuzul de soluționare/nesoluționarea sesizării, reclamantul avea la îndemână acțiunea în realizare, prin formularea unei cereri în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, având ca obiect anularea acestui refuz. Contrar susținerilor contestatorului, se constată că judecătorul fondului nu a depășit limitele sesizării și, respectând principiul disponibilității procesuale s-a pronunțat exact asupra solicitării reclamantului - acțiune în constatare, astfel cum s-a indicat și în cuprinsul cererii precizatoare. De asemenea, nu poate fi reținută nici depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, atât timp cât procedura de judecată s-a realizat cu respectarea normelor de procedură civilă și a dispozițiilor Legii nr. 554/2004. În accepțiunea contestatorului, Inspecția Judiciară avea doar două posibilități la data primirii sesizărilor sale, și anume fie de a emite o rezoluție de admitere, fie de una de respingere. Or, potrivit legii speciale în materia răspunderii disciplinare, respectiv Legea nr. 317/2004, republicată, tipurile de acte pe care le poate emite Inspecția Judiciară în soluționarea sesizărilor înregistrate includ, cu prioritate, rezoluția de clasare. Ipoteza dezvoltată de contestator în completarea motivelor contestației în anulare se referă la stadiul ulterior efectuării cercetării disciplinare, când inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivate, fie admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, fie respingerea sesizării, în cazul în care constată, în urma efectuării cercetării, disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii. Astfel fiind, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 503 C. proc. civ., în cauză nefiind vorba de o eroare materială.

Temeiul legal al soluției Înaltei Curți Pentru considerentele arătate și în temeiul art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.