ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4188/2021

Ședința publică din data de 24 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anularea în parte, a Ordinului Ministrului Justiției nr. 399/C/2007, cu privire la dispozițiile de la pct. 26.1, pct. 15.1 din Anexa nr. 5-5.1 cap. III și pct. 7(1) din Anexa 5-5.3.

Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 50/2019 din 28 mai 2019, a respins acțiunea formulată de reclamant Sindicatul Național al Lucrătorilor de Penitenciare - Filiala Tg. Ocna - pentru salariații Școlii de Pregătire a Agenților de Penitenciare Târgu-Ocna și a Centrului Educativ Târgu-Ocna, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamant Sindicatul Național al Lucrătorilor de Penitenciare - Filiala Tg. Ocna - în numele și pentru salariații Școlii de Pregătire a Agenților de Penitenciare Târgu-Ocna și a Centrului Educativ Târgu-Ocna a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că introducerea în cuprinsul OMJ nr. 399/C/2007 a situației normei potrivit căruia sporurile se plătesc în raport de timpul efectiv lucrat pe baza unor pontaje întocmite în acest sens, respectiv că sporul pentru muncă în condiții vătămătoare și condiții grele de muncă se acordă proporțional cu timpul lucrat în astfel de condiții, la locurile de muncă, fără a depăși 170 ore în medie, lunar, în program normal de lucru contravine art. 36 din Legea nr. 293/2004 și art. 5 din H.G. nr. 1294/2001.

În acest sens, dispozițiile cuprinse în OMJ nr. 399/C/2007 încalcă principiul subordonării față de legea adoptată de Parlamentul României și principiul ierarhiilor legii, limitându-se drepturi care sunt prevăzute în acte normative cu forța superioară.

Până la adoptarea Legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, sporurile pentru condiții vătămătoare și grele de muncă erau acordate funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare în baza dispozițiilor O.G. nr. 64/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și ale OMJ nr. 399/C/2007 privind normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 64/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare.

Conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, acordarea sporurilor funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare a fost limitată la 30 % din salariul de bază.

Potrivit art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, dacă sporul cu caracter permanent nu se mai regăsește în anexele la prezenta lege și nu a fost inclus în salariul de bază/indemnizația lunară de încadrare, suma corespunzătoare acestui spor va fi avută în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestuia.

Prevederile art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 au fost puse în aplicare și în ceea ce privește salarizarea funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, astfel sporurile au fost aplicate în limita procentului de 30 % din salariul de bază. În acest sens singurul spor care se acordă funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare este sporul de până la 30 % prevăzut la art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 64/2006 și la Anexa nr 3 din OMJ nr. 399/C/2007.

Prin urmare, dispozițiile cuprinse în OMJ nr. 399/C/2007 care stabilesc că sporurile pentru condiții vătămătoare și grele de muncă se plătesc în raport de timpul efectiv lucrat pe baza unor pontaje întocmite în acest sens, modifică regimul juridic al acestor sporuri consacrat prin art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, transformându-le în sporuri cu caracter temporar.

În opinia recurentului, expresia "concediu anual plătit", care figurează la articolul 7 alin. (1) din Directiva 2003/88, are drept semnificație faptul că, pe durata concediului anual în sensul acestei directive, remunerația trebuie menținută și că, altfel spus, lucrătorul trebuie să primească remunerația obișnuită pentru această perioadă de repaus (a se vedea Hotărârea Robinson-Steele și alții, punctul 50).

Prin stabilirea indemnizației datorate lucrătorului în temeiul articolului 7 alin. (2) din Directiva 2003/88, statele membre trebuie să asigure că modalitățile naționale de aplicare țin seama de limitele care decurg chiar din directivă.

Potrivit jurisprudenței Curții, Directiva 2003/88 consideră că dreptul la concediul anual și cel la obținerea unei plăți în acest temei constituie două aspecte ale unui drept unic. Obiectivul cerinței de a plăti acest concediu este acela de a pune lucrătorul, în timpul concediului menționat, într-o situație care este, în ceea ce privește salariul, comparabilă cu perioadele de muncă.

Salariul de bază, conform art. 2 din O.G. nr. 64/2006, este compus din: salariul pentru funcția îndeplinită, salariul pentru gradul profesional deținut, gradații, sporul pentru misiune permanentă și, după caz, indemnizația de conducere și salariul de merit, iar sporurile de care se beneficiază, potrivit legii, pe perioada concediului de odihnă sunt doar sporurile cu caracter permanent, adică acelea care nu sunt acordate pe bază de pontaj (prezență efectivă sub incidența factorilor de risc): sporul de pericol deosebit de 30%, sporul de fidelitate, sporul de confidențialitate, sporul de studii superioare(25%), sporul de doctorat (15%). Așadar, nu sunt acordate pe perioada concediului de odihnă sporurile cu caracter variabil, care au la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens sau prevederi legislative speciale, a căror acordare este condiționată de prezența efectivă a factorilor de risc și a muncii efective în acele condiții, precum sporurile prevăzute de Anexa 5 din OMJ nr. 399/C/2007, sporul de izolare, sporul de pază și supraveghere, etc.

Modalitatea concretă de calcul a indemnizațiilor de concediu, se stabilește fără a include în cuantumul acesteia și sporurile pentru condiții vătămătoare și condiții grele de muncă, dar potrivit buletinelor de determinare/măsurare eliberate de organele competente ale Ministerului Sănătății, "reclamanții lucrează în mod permanent în condiții de muncă vătămătoare și condiții grele de muncă, motiv pentru care beneficiază de sporurile prevăzute la Anexa nr. 5.1 .C și Anexa 5 la OMJ nr. 399/C/2007".

Art. 38 alin. (1) din O.G. nr. 64/2006 nu face distincție între sporurile cu așa zis caracter permanent și cele cu caracter variabil, reclamanților cuvenindu-li-se în mod cert pe timpul cât se află în concediu de odihnă "salariile de bază și celelalte drepturi bănești avute, inclusiv sporurile de care beneficiază, potrivit legii". În sensul Codului muncii sporurile cu caracter permanent fiind cele acordate pentru munca care se prestează, în mod regulat, în condițiile respective, în mod incontestabil, reclamanții lucrând permanent în condiții de muncă vătămătoare și condiții grele de muncă.

Excluderea sporurilor al căror cuantum lunar se determină pe bază de pontaj cu caracter variabil, evident este doar în ceea ce privește câtimea, nu și regularitatea desfășurării activității. Prin pct. 26.1 al Ordinului nr. 399/C/2007-"prin drepturi bănești avute se înțeleg indemnizațiile și sporurile care nu se plătesc în raport de timpul efectiv lucrat pe baza unor pontaje întocmite în acest sens", contravine actelor normative cu forță superioară enunțate respectiv O.G. nr. 64/2006 coroborat cu Codul muncii.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară CJUE.

Intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că excepția nulității motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este întemeiată, iar recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate ca temei al cererii de recurs, Înalta Curte constată că, deși este invocat, acest motiv de recurs nu este însoțit de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de textul legal mai sus menționat s-ar încadra critica de nelegalitate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte mențiuni prevăzute cu caracter imperativ, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Prin textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătorești, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerința imperativă a dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită în cauză de către recurenta-reclamantă.

Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate pe acest motiv de critică, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cerința legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale și indicarea pretinselor greșeli de judecată săvârșite de instanță, cerință nerespectată de către recurent cu ocazia invocării acestui prim motiv de recurs, ceea ce conferă susținerilor recurentului doar o aparență de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe acest motiv de recurs.

Prin urmare, sancțiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre mențiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) și c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispozițiilor art. 488 alin. (3) teza întâi C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și, pe cale de consecință, va anula recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anularea în parte, a Ordinului Ministrului Justiției nr. 399/C/2007, cu privire la dispozițiile de la pct. 26.1, pct. 15.1 din Anexa nr. 5-5.1 cap. III și pct. 7(1) din Anexa 5-5.3.

Recurentul-reclamant a arătat că dispozițiile cuprinse în OMJ 399/C/2007 încalcă principiul subordonării față de legea adoptată de Parlamentul României și principiul ierarhiilor legii, limitându-se drepturi care sunt prevăzute în acte normative cu forță superioară.

Legislația specifică aplicabilă salarizării funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare este Ordonanța Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și ulterior legile cadru de salarizare unitară a personalului bugetar și legile anuale de salarizare, precum și în temeiul ordinelor ministrului justiției.

Raportat la pretinsa încălcare a art. 36 din Legea nr. 293/2004, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că recurentul nu arată și nu probează, în concret, care sunt prevederile care se consideră a fi nerespectate.

Legea nr. 293/2004 care reglementează statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor nu cuprinde dispoziții de natură a încălca principiul ierarhiei actelor normative.

Instanța de fond a reținut în mod corect, contrar celor susținute de recurent, că H.G. nr. 1294/2001 nu mai are aplicabilitate în sistemul penitenciar deoarece începând cu anul 2004 s-a demilitarizat personalul din sistemul penitenciar.

Pct. 26.1 din OMJ nr. 399/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 64/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, aprobată prin Legea nr. 462/2006 stabilește un mod de calcul pentru indemnizațiile și sporurile care nu se plătesc în raport de timpul efectiv lucrat.

Legile anuale de salarizare fac trimitere la legislația aplicabilă și cuantumul salariilor/indemnizațiilor din anul 2009, când era în vigoare O.G. nr. 64/2006 care stabilește că sporul pentru condiții de muncă se acordă în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste condiții.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia:

"în baza de calcul a indemnizației de concediu intră toate sporurile cu caracter permanent este neîntemeiată, motivat de împrejurarea că nu toate sporurile de care beneficiază această categorie de personal se acordă în mod permanent, ci în anumite condiții, "potrivit legii".

Sporurile solicitate de recurenți nu au caracter permanent și se acordă, doar pe perioada în care personalul vizat își desfășoară activitatea în condițiile speciale prevăzute de lege. Atât timp cât drepturile prevăzute pentru categoria funcționarilor publici din care fac parte și recurenții membri de sindicat, atât sporul pentru condiții de muncă deosebite, vătămătoare, grele sau periculoase, cât și concediul suplimentar, au fost edictate în considerarea compensării pentru condițiile concrete de desfășurare a activității, și legiuitorul a prevăzut în mod expres și în cazul concediului de odihnă suplimentar, pentru identitate de raționament aceeași interpretare se impune și cu privire la sporul pentru condiții de muncă deosebite, vătămătoare, grele sau periculoase.

În ceea ce privește criticile formulate cu privire la contrarietatea OMJ nr. 399/2007 Directivei nr. 2003/88 "cu privire la acordarea unui concediu plătit comparabil cu perioadele de muncă, Înalta Curte constată că acestea sunt netemeinice și nu pot fi primite.

OMJ nr. 399/2007 își îndeplinește rolul de normă metodologică și nu face decât să reia și să detalieze dispozițiile legale în materie, în vederea aplicării în concret a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) ale Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru:

"(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale."

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile de bază pentru constatarea efectului direct al Directivei, respectiv că prevederile directivei să fie necondiționate și suficient de precise, instituind o obligație precisă statelor membre care să nu fie dependentă de adoptarea altor măsuri și nu alocă competențe acestora pentru implementarea prevederii. (Cauza C-152-84 Marshall si Cauza-41/74 Van Duyn).

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Astfel fiind, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și va respinge recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată din oficiu.

Anulează recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Respinge recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulat de recurentul-reclamant Sindicatul Național al Lucrătorilor de Penitenciare - Filiala Tg. Ocna - în numele și pentru salariații Școlii de Pregătire a Agenților de Penitenciare Târgu-Ocna și a Centrului Educativ Târgu-Ocna, împotriva Deciziei nr. 50/2019 din 28 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2021.