ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4182/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 15011 din 06.06.2018, obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: 2.292 RON despăgubiri; 2.365,44 cheltuieli de judecată și 0,2% pe zi de întârziere calculate la suma de 2.292 RON de la data de 16.06.2017 și până la plata efectivă, în baza Legii 213/2015 și a sentinței civile nr. 169/2017 din dosarul x/2016 a Judecătoriei Deva, precum și la plata cheltuielilor de judecată, în ceea ce privește taxa judiciară de timbru.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1043 din 19 martie 2019, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 15011/06.06.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la soluționarea cererii de despăgubire a reclamantului având nr. 51072/27.09.2017 și, în consecință, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să analizeze și să soluționeze pe fond cererea reclamantului A. de acordare a despăgubirilor ocazionate de accidentul de circulație rutieră produs în data de 12.10.2015 în care a fost implicat reclamantul în calitate de asigurat al S.C. B. S.A., societate aflată în procedura de faliment precum și la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 300 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că sentința pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii, respectiv art. 14 din Legea 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Judecătorul fondului interpretează într-un mod total greșit prevederile Legii 213/2015, reținându-se în motivarea hotărârii că "termenul de 90 de zile se calculează de la data comunicării hotărârii judecătorești menționate (sentința civilă 169/31.01.2017 a Judecătoriei Deva), deci de la data de 28.06.2017." Este evident că instanța de fond a aplicat și interpretat eronat dispozițiile legale, cererea de plată urmând a fi formulată și depusă la FGA de oricine invocă un drept împotriva asigurătorului în faliment indiferent de nașterea acestuia, în termenele impuse și în condițiile stabilite de lege. De asemenea, documentele justificative pot fi depuse și ulterior datei sesizării FGA cu cererea de plată (art. 20 din Norma 1672015), neexistând vreo dispoziție care să restricționeze acest drept al petentului, însă termenul de 90 de zile nu poate fi depășit, fiind un termen de decădere și nu de recomandare. Susținerea reclamantului si ulterior, preluarea acesteia de către judecătorul fondului, în sensul că putea valorifica dreptul său de creanță abia după redactarea și comunicarea sentinței nr. 169/31.0L2017, este nelegală. Potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cererea-tip de plata prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. Prin sentința civilă nr. 169/31.01.2017 a Judecătoriei Deva s-a admis cererea reclamantului A. și a fost obligată societatea de asigurare la plata despăgubirilor. Această sentință a rămas definitivă prin neapelare. Astfel, reclamantul, avea posibilitatea să solicite de la instanță înscrisuri conforme cu originalul și să depună în termenul legal cererea de plată, nu să aștepte până în septembrie comunicarea hotărârii. În opinia reclamantului nu se impunea ca înscrisurile să fie depuse în copii legalizate față de prevederile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit căruia: "în cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificare cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment". Aceste informații au fost publicate și în Ghidul aflat pe site-ul instituției astfel că reclamantul nu a prezentat niciun motiv întemeiat pentru depășirea termenului de 90 de zile și nici nu se identifică motive de nelegalitate ale deciziei contestate. Pe de altă parte, și în cadrul procedurii de faliment, procedură care se desfășoară în paralel cu procedura administrativă necontencioasă de plată în fața FGA, sunt stipulate în legislație termene limită până la care creditorii pot formula cerere de admitere la masa credală a asigurătorului în faliment respectiv art. 100 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea de plată depusă la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 19.09.2017 - data poștei și înregistrată sub nr. x/27.09.2017, petentul a solicitat plata sumei de 2292 RON despăgubire, 0,2% pe zi de întârziere calculate la suma de 2292 RON de la data de 16.06.2017 și până la data achitării, reprezentând penalități de întârziere, precum și 2365,44 RON cheltuieli de judecată prin punerea în executare a sentinței civile nr. 169/2017 din dosarul x/2016 pronunțată de către Judecătoria Deva și rămasă definitivă la data de 06.06.2017. În cadrul analizării cererii, s-a stabilit respingerea cererii de plată, întrucât petentul a înțeles să formuleze și să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la F.G.A. pentru asigurătorul B. S.A. în faliment. Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a constatat că sentința a fost comunicată reclamantului la data de 28.06.2017, iar termenul de 90 zile se calculează de la data comunicării hotărârii judecătorești care se împlinește la data de 28.09.2017, cererea de despăgubire fiind depusă la data de 19.09.2017, înăuntrul termenului de 90 zile. Intimatul-reclamant a luat la cunoștință faptul că sentința nr. 169/2017 a rămas definitivă, la data de 28.06.2017 când i-a fost comunicată, iar pârâta B. S.A. nu a mai înțeles să uzeze de calea de atac, astfel că cererea de despăgubire depusă la data de 19.09.2017 a fost comunicată în termenul de 90 de zile. În acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că în mod greșit pârâtul FGA a respins ca fiind tardivă cererea nr. x/27.09.2017 de despăgubire formulată de reclamant, motiv pentru care s-a dispus anularea Deciziei nr. 15011/06.06.2018 emisă de pârât și obligarea acestuia să soluționeze pe fond, pe cale administrativă, această cerere. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.