ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4135/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 28.07.2016, sub nr. x/2016, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "CFR-Marfă S.A." a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară, solicitând instanței anularea în parte a Dispoziției obligatorii nr. 230483/03.02.2016 emisă de pârât, precum și a Raportului de inspecție economică-financiară nr. 5007/29.02.2016, în sensul înlăturării deficiențelor constatate. Totodată, a solicitat anularea măsurilor 4.2 și 4.6 și suspendarea aplicării măsurilor dispuse prin Dispoziția obligatorie nr. 230483/03.02.2016 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Inspecție Economică - Financiară, până la soluționarea definitivă a litigiului, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 10 din 21 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, a admis excepția perimării,invocată din oficiu, și a constatat perimată acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "CFR-Marfă S.A.", în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Inspecție Economico - Financiară.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "CFR-Marfă S.A.", criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea recursului, după o succintă prezentare a situației de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că la data de 16 martie 2020 s-a dispus suspendarea proceselor civile fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, conform Decretului nr. 195/16.03.2020 emis de Președintele României, privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, considerând că termenul de 6 luni privind perimarea nu s-a împlinit, instanța de fond pronunțând astfel o hotărâre nelegală. A apreciat că în mod greșit a admis instanța de fond excepția perimării invocată din oficiu, reținând că în cauză nu a intervenit întreruperea termenului, ci suspendarea acestuia. A mai făcut recurenta-reclamantă susțineri cu privire la situația dosarului nr. x/2016, în care s-a dispus din oficiu suspendarea judecății până la soluționarea cauzei înregistrate sub nr. x/2015. În acest din urmă dosar societatea a fost reprezentată de către A., B., iar Decizia nr. 1581/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost trimisă la sediul său, ci la cel al reprezentantului convențional. Față de considerentele prezentate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 03.08.2021, intimatul-pârât Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce succed. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când, "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu si a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile spetei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat în mod greșit. În cauza de fată, aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare. În esență, criticile recurentei-reclamante vizează interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor ce reglementează instituția perimării, prin raportare la Decretele nr. 195/2020 și nr. 240/2020 ale Președintelui României, prin care s-a instituit și respectiv s-a prelungit starea de urgență pe teritoriul național, în ceea ce privește natura termenului de perimare în discuție, precum și condițiile intervenirii întreruperii sau a suspendării acestuia. Astfel, partea a susținut că prin emiterea celor două decrete prin care s-a instituit și s-a prelungit starea de urgență, termenul de perimare a fost întrerupt, urmând ca de la încetarea stării de urgență să curgă un nou termen de 6 luni. Soluționând cauza, curtea de apel a apreciat că starea de urgență instituită prin cele două decrete nu a avut drept consecință întreruperea termenului, ci suspendarea acestuia, găsind în acest sens neîntemeiate susținerile formulate de reclamantă, soluție însușită și de către instanța de control judiciar, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Pentru a răspunde criticilor recurentei, Înalta Curte reține că la data de 02.02.2017 s-a dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., la 11.03.2020 dosarul menționat fiind soluționat. La data de 17.12.2020 s-au luat măsuri administrative pentru repunerea pe rol a cauzei ce face obiectul prezentului dosar, pentru a se pune în discuția contradictorie a părților excepția perimării acțiunii, acestea fiind citate pentru termenul stabilit în acest sens la data de 21.01.2021. Instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 416 din C. proc. civ. ce reglementează instituția perimării, găsind astfel întemeiată excepția invocată din oficiu. Prin art. 1 din Decretul nr. 195/2020 a Președintelui României s-a instituit starea de urgență pe teritoriul național, iar prin art. 1 din Decretul nr. 240/2020 s-a prelungit starea de urgență, aceasta existând în perioada 16.03.2020-14.05.2020. Instituirea stării de urgență prin intermediul acestor decrete a fost generată de evoluția situației epidemiologice naționale și internaționale determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 la nivelul a peste 150 de țări, precum și de declararea "Pandemiei" de către Organizația Mondială a Sănătății, la data de 11.03.2020. Prin aceste acte normative au fost stabilite măsurile aplicabile pe perioada stării de urgență în mai multe domenii de activitate, inclusiv în domeniul justiției. Se constată că, în esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare vizează termenul de perimare, respectiv natura și efectul produs asupra acestuia de starea de urgență instituită și prelungită prin cele două decrete, și anume dacă a avut drept consecință întreruperea termenului sau, dimpotrivă, suspendarea acestuia. Potrivit dispozițiilor art. 416 din C. proc. civ.: "(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță. (...)". Perimarea este o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac. Ea are natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților un timp îndelungat în judecată. Cu privire la cursul perimării, în speță sunt incidente prevederile art. 41 din Decretul nr. 195/2020, conform cărora: "Prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile". De asemenea, sunt incidente dispozițiile art. 62 din Decretul nr. 240/2020, care prevăd că: "Prescripțiile, uzucapiunile și termenele de decădere de orice fel, altele decât cele prevăzute la art. 63 alin. (12), nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile". Aplicând acest cadru normativ situației de fapt stabilite în cauză, Înalta Curte reține, în acord instanța de fond, că din prevederile exprese ale textelor enunțate supra rezultă că starea de urgență instituită și prelungită prin cele două decrete a avut drept consecință suspendarea termenului de perimare și nu întreruperea acestuia, cum în mod greșit a susținut recurenta-reclamantă. Astfel cum s-a mai arătat, perimarea reprezintă o sancțiune procedurală având o natură juridică mixtă, în speță operând prezumția de desistare dedusă din faptul nestăruinței părților un timp îndelungat în judecată, acestora revenindu-le obligația de a formula cerere de repunere a cauzei pe rol și de a împiedica intervenția perimării. De asemenea, relativ la cursul perimării este de observat că dispozițiile art. 417 din C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes. Așadar, analizând cerințele prevăzute de lege pentru intervenirea sancțiunii perimării, ce decurg din conținutul art. 416 alin. (1) C. proc. civ., se constată că rămânerea cauzei în nelucrare presupune absența oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege (6 luni), iar culpa părții reprezintă o chestiune de fapt pe care instanța de judecată o stabilește de la caz la caz. În speță, termenul de perimare a fost suspendat ca urmare a instituirii stării de urgență prin cele două decrete ale căror dispoziții speciale sunt aplicabile, consecința acestei suspendării fiind aceea că termenul nu a curs pe durata suspendării, ulterior încetării cauzei de suspendare termenul prelungindu-se cu durata pentru care a subzistat motivul suspendării, respectiv cu două luni cât a durat starea de urgență. Cât privește data de la care se socotește termenul de perimare, se reține că acesta începe să curgă de la data ultimului act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță, și care nu a mai fost urmat, din vina părții, de alte acte de procedură în scopul judecării pricinii. În fapt, prin încheierea din 02.02.2017 cauza a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2015, soluționare ce a intervenit la data de 11.03.2020. Așadar, de la această dată, prin raportare la dispozițiile legale incidente în materie și la măsurile dispuse prin cele două decrete de instituire și prelungire a stării de urgență pe teritoriul României în perioada 16.03.2020-14.05.2020, în contextul special generat de evoluția epidemiologică evidențiată, părțile aveau posibilitatea să formuleze cererea de repunere pe rol a cauzei până la data de 11 noiembrie 2020, când termenul de perimare s-a împlinit. Cât privește susținerea recurentei în sensul că nu i-a fost comunicată decizia de recurs pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că nu prezintă relevanță comunicarea acesteia la sediul reprezentantului convențional și nu la sediul societății, câtă vreme partea nu și-a îndeplinit obligația de a solicita repunerea pe rol a cauzei pendinte și a împiedica astfel intervenirea perimării de la data pronunțării acestei hotărâri și nu de la comunicare. În consecință, Înalta Curte constată că starea de pasivitate a părților a reprezentat motivul pentru care cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data la care aveau posibilitatea să solicite repunerea pe rol a acesteia în vederea continuării judecății, chiar în situația instituirii stării de urgență ce a determinat suspendarea termenului de perimare.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă și va menține sentința de fond atacată, instanța pronunțând o soluție cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt, fiind la adăpost de orice critică de natură a determina reformarea acesteia. PENTRU ACESTE MOTIVE,