ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1580/2022

Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei nr. 109 din data de 06.03.2018, și, pe cale de consecință, anularea Deciziei de impunere nr. x/30.06.2017 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/30.06.2017, în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în sumă de 8.596.100 RON și 5.459.842 RON accesorii aferente, din care penalități în sumă de 1.903.490 RON, calculate până la data de 31.12.2015.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 710 din 26 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 710 din 26 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călăttori "C.F.R. Călători" - S.A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, în sensul anulării Deciziei nr. 109 din data de 06.03.2018, emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a Deciziei de impunere nr. x/30.06.2017 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.06.2017, în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugata în sumă de 8.596.100 RON și 5.459.842 RON accesorii aferente, din care penalități în sumă de 1.903.490 RON calculate până la data de 51.12.2015, precum și acordarea cheltuielilor de judecata din fond și din recurs. Recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile aduse hotărârii atacate regăsindu-se la dosarul cauzei

Apărările intimatei-pârâte Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca legală, II. Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din noul C. proc. civ. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei nr. 109 din data de 06.03.2018, și, pe cale de consecință, anularea Deciziei de impunere nr. x/30.06.2017 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/30.06.2017, în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în sumă de 8.596.100 RON și 5.459.842 RON accesorii aferente, din care penalități în sumă de 1.903.490 RON, calculate până la data de 31.12.2015. Prin sentința atacată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin decizia de impunere nr. x/30.06.2017, au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de 8.596.100 RON, reprezentând TVA, 3.556.352 RON reprezentând dobânzi și 1.903.490 RON reprezentând penalități de întârziere. În motivarea deciziei s-a reținut că, în perioada verificată, 1.10.2010-30.06.2015, salariații societății și membrii de familie ai acestora au beneficiat anual de autorizații de călătorie, respectiv de permise de călătorie pe căile ferate române în mod gratuit. S-a constatat că, pentru permisele de călătorie de care beneficiază membrii de familie ai salariaților, societatea a colectat TVA. Pentru autorizațiile de călătorie de care beneficiază anual salariații încadrați cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată, societatea a colectat parțial TVA. S-a reținut că, în perioada verificată, societatea a eliberat, pentru anii 2012, 2013 și 2014 legitimații de călătorie cu denumirea "carte de călătorie în interesul serviciului" cu specificația "valabilă la tren (...), numai în interesul serviciului și însoțită de ordin de deplasare (delegație) și permise de călătorie cu file pentru deplasările în interes personal, iar pentru anii 2011 și 2015 societatea a eliberat legitimații de călătorie cu denumirea "autorizație de călătorie în interes de serviciu și interes personal", fără a fi detaliat în vreun fel modul de deplasare în interes de serviciu. S-a menționat că autorizațiile de călătorie, emise în conformitate cu prevederile O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române pot fi utilizate în anii 2011 și 2015, atât în interes de serviciu cât și în interes personal. Cu privire la contravaloarea autorizațiilor de călătorie, s-a arătat că aceasta este stabilită prin Ordinul nr. 996/7.12.2010 cu an de valabilitate 2011 și Ordinul nr. 1526/6.11.2014 cu an de valabilitate 2015 prin care se aprobă tarifele utilizate anual. S-a menționat că autorizația de călătorie are valoare tarifară anuală în funcție de specificul trenului și categoriei de clasă și un număr nelimitat de călătorii pe teritoriul național, spre deosebire de permisele de călătorie care au un număr de file corespunzător cu numărul de călătorii. Deoarece acestea au număr nelimitat de călătorii nu se poate identifica valoarea unei călătorii. S-a precizat că documentul care justifică utilizarea autorizației de călătorie în interes de serviciu de către angajați îl reprezintă ordinul de deplasare iar valoarea acestuia nu diminuează contravaloarea autorizațiilor de călătorie. S-a reținut că ordinul de deplasare este documentul financiar contabil prin care se justifică deplasarea în interes de serviciu și cheltuielile de deplasare în vederea decontării lor. S-a menționat că toți angajații beneficiază de autorizații de călătorie pe care le pot folosi atât în interes de serviciu cât și în interes personal și că, din totalitatea angajaților, doar o parte se deplasează în interes de serviciu pe bază de ordin de deplasare, iar pentru emiterea acestuia nu esre necesară deținerea unei autorizații de călătorie. S-a constatat că reclamanta nu are o evidență pentru toate călătoriile efectuate de angajații săi, atât în interes personal cât și de serviciu, pentru a putea identifica prestarea efectivă a acestor servicii de transport, astfel cum se întâmplă în cazul permiselor de călătorie, în consecință, neștiind din evidențele sale contabile și de gestiune de câte ori a apelat angajatul său la serviciile companiei. S-a reținut că aceasta nu a putut prezenta echipei de inspecție fiscală situația prestărilor efective de servicii de transport către proprii angajați, efectuate în baza autorizațiilor de călătorie, astfel că nu s-a putut identifica valoarea aferentă călătoriilor în interes de serviciu și a celor în interes personal. Având în vedere cele prezentate, echipa de inspecție a colectat TVA la valoarea totală a autorizațiilor de călătorie care au fost utilizate atât în interes de serviciu cât și în interes personal. S-a reținut că societatea livrează legitimații de călătorie și anume, autorizații și permise și la celelalte societăți CFR și Metrorex, dar pentru acestea emite facturi și colectează TVA la începutul fiecărui an fiscal pentru anul în curs. Având în vedere că societatea nu are o evidență a prestărilor efective a serviciilor de transport către personalul propriu, pentru a identifica deplasările în interes de serviciu și cele în interes personal, ordinele de serviciu prezentate au valoare zero, fiind independente de autorizația de călătorie, compania a găsit soluția plicării corecte a ordinelor specifice ramurii în conformitate cu prevederile Codul fiscal în perioada 2012-2014, emițând autorizații carte de călătorie valabile în baza ordinului de serviciu și permise de călătorie cu număr de file, pentru deplasările în interes personal, evidența lor putându-se regăsi în contabilitatea companiei, echipa de inspecție fiscală a constatat că ordinele de serviciu și declarațiile pe propria răspundere nu modifică situația de fapt constatată și prezentată. Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestație. Prin decizia nr. 109/6.03.2018, contestația a fost respinsă. Curtea de apel a reținut că, potrivit art. 129 din Codul fiscal: "(1) Se consideră prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, așa cum este definită la art. 128. (…). (4) Sunt asimilate prestării de servicii efectuate cu plată următoarele: (…). b) serviciile prestate în mod gratuit de către o persoană impozabilă pentru uzul propriu sau al personalului acesteia ori pentru uzul altor persoane, pentru alte scopuri decât desfășurarea activității sale economice. (…)." Conform art. 3 din O.G. nr. 112/1999, în forma aplicabilă în anii 2011 și 2015, "salariații încadrați cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată de la Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" - S.A., Societatea de Administrare Active Feroviare "S.A.A.F." - S.A., Societatea Comercială de Transport cu Metroul București "Metrorex" - S.A. (…) beneficiază de autorizații sau permise de călătorie pe căile ferate române, în interes de serviciu sau în interes personal, în mod gratuit, (…)." Reclamanta a emis astfel de autorizații de călătorie pentru toți salariații săi. Prin Ordinul M.T.I. nr. 996/2010, s-au aprobat tarifele pentru stabilirea contravalorii autorizațiilor de călătorie nominale și ale permiselor de călătorie emise cu an de valabilitate 2011. Potrivit anexei ordinului sus-menționat, autorizațiile au o anumită valoare tarifară, în funcție de categoria trenului și a clasei și un număr nelimitat de călătorii, neputându-se determina, pe baza autorizației, valoarea unei călătorii. Prin Ordinul M.T.I. nr. 1526/2014, s-au aprobat tarifele utilizate pentru stabilirea contravalorii autorizațiilor de călătorie nominale și ale permiselor de călătorie emise cu an de valabilitate 2015. Potrivit anexei ordinului sus-menționat, autorizațiile au o anumită valoare tarifară, în funcție de categoria trenului și a clasei și un număr nelimitat de călătorii, neputându-se determina, în temeiul autorizației, valoarea unei călătorii. Astfel cum a arătat reclamanta, din totalul autorizațiilor înmulțite cu valoarea unei autorizații au fost scăzute sumele aferente călătoriilor în interes personal declarate pe proprie răspundere și călătoriile efectuate de navetiști (dus/întors domiciliu - loc de muncă). Reclamanta a criticat faptul că nu au fost luate în considerare deplasările în interes de serviciu și faptul că unele autorizații nu au fost utilizate nici în interes de serviciu nici în interes personal. Astfel cum a susținut reclamanta, prin raportul de inspecție fiscală se menționează că echipa de inspecție a colectat TVA la valoarea totală a autorizațiilor de călătorie care au fost utilizate atât în interes de serviciu cât și în interes personal. Instanța de fond a constatat, potrivit pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "44. Înregistrările în evidența contabilă se fac cronologic și sistematic, pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ care angajează răspunderea persoanelor care l-au întocmit, conform reglementărilor contabile în vigoare." Conform art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991: "(1) Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ." În ceea ce privește deplasările în interes de serviciu, documentul justificativ îl reprezintă ordinul de deplasare. Potrivit Normelor metodologice de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile aprobate prin Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 3512 din 27 noiembrie 2008, ordinul de deplasare (delegație - Cod 14-5-4) 1. Servește ca: - dispoziție către persoana delegată să efectueze deplasarea; - document pentru decontarea de către titularul de avans a cheltuielilor efectuate; - document pentru stabilirea diferențelor de primit sau de restituit de titularul de avans; - document justificativ de înregistrare în contabilitate. 2. Se întocmește într-un exemplar, pentru fiecare deplasare, de către persoana care urmează a efectua deplasarea, precum și pentru justificarea avansurilor acordate în vederea procurării de valori materiale cu plata în numerar. 3. Circulă: - la persoana împuternicită să dispună deplasarea, pentru semnare; - la persoana care efectuează deplasarea; - la persoanele autorizate ale unității la care s-a efectuat deplasarea, pentru confirmarea sosirii și plecării persoanei delegate; - la compartimentul financiar-contabil pentru verificarea decontului, pe baza actelor justificative anexate la acesta de către titular, la întoarcerea din deplasare sau cu ocazia procurării materialelor, stabilindu-se diferența de primit sau de restituit, cu luarea în considerare a eventualelor penalizări și semnătura pentru verificare. În cazul în care la decontarea avansului suma cheltuielilor efectuate este mai mare decât avansul primit, pentru diferența de primit de către titularul de avans se întocmește Dispoziție de plată către casierie. În cazul în care, la decontare, sumele privind cheltuielile efective sunt mai mici decât avansul primit, diferența de restituit de către titularul de avans se depune la casierie pe bază de Dispoziție de încasare către casierie; - la persoana autorizată să exercite controlul financiar preventiv, pentru viză; - la conducătorul unității pentru aprobarea cheltuielilor efectuate. 4. Se arhivează la compartimentul financiar-contabil.

Conținutul minimal obligatoriu de informații al formularului este următorul: - denumirea unității; - denumirea și numărul formularului; - numele, prenumele și funcția persoanei delegate; scopul, destinația și durata deplasării; ștampila unității; semnătura conducătorului unității; data; - data (ziua, luna, anul, ora) sosirii și plecării în/din delegație; - ziua și ora plecării; ziua și ora sosirii; data depunerii decontului; penalizări calculate; avans spre decontare; - cheltuieli efectuate: felul actului și emitentul, numărul și data actului, suma; - numărul și data documentului pentru restituirea diferenței; diferența de primit/restituit; - semnături: conducătorul unității; controlul financiar preventiv, persoana care verifică decontul, șeful de compartiment, după caz; titularul de avans. Astfel cum a reținut organul fiscal în raportul de inspecție fiscală, ordinele de serviciu prezentate au valoare zero. Prin urmare, atât timp cât nu se poate determina valoarea unei anumite călătorii nici în baza autorizației de călătorie nici în baza ordinelor de deplasare, în mod just organul fiscal a apreciat că acestea nu modifică situația de fapt constatată. Decizia Directoratului nr. 26/5.02.2015, invocată de către reclamantă, conform căreia, călătoria în interes de serviciu a posesorilor de autorizații de călătorie gratuită nominale, salarizați ai CFR Călători și ai filialelor acesteia, se face la clasa de călătorie pentru care a fost emisă autorizația de călătorie cu prezentarea obligatorie a ordinului de deplasare, nu permite determinarea valorii sus-menționate. Referirile reclamantei la Procedura operațională nr. PO-6.1-04 - Justificarea deconturilor pentru deplasări în țară și în străinătate și la situațiile privind deplasările în interes de serviciu depuse la dosar nu pot conduce la o altă concluzie, cât timp nu se poate determina pe baza acestora o altă valoare decât cea menționată anterior. Referitor la susținerea reclamantei că unele autorizații nu au fost utilizate nici în interes de serviciu nici în interes personal, judecătorul fondului a reținut următoarele: Astfel cum s-a menționat anterior, reclamanta a emis autorizații de călătorie în interes de serviciu și în interes personal pentru toți salariații săi. Este adevărat că, astfel cum susține reclamanta, conform deciziei Directoratului nr. 15/15.01.2015, salariatul care beneficiază de autorizație de călătorie pe calea ferată și călătorește în interes personal va completa în două exemplare, o declarație pe proprie răspundere, cu respectarea metodologiei din anexa 1. Prima instanță a reținut că, potrivit lit. a) pct. 2 din Normelor metodologice de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile aprobate prin Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 3512 din 27 noiembrie 2008: "Documentele justificative trebuie să cuprindă următoarele elemente principale: denumirea documentului; denumirea/numele și prenumele și, după caz, sediul/adresa persoanei juridice/fizice care întocmește documentul; numărul documentului și data întocmirii acestuia; menționarea părților care participă la efectuarea operațiunii economico-financiare (când este cazul); conținutul operațiunii economico-financiare și, atunci când este necesar, temeiul legal al efectuării acesteia; datele cantitative și valorice aferente operațiunii economico-financiare efectuate, după caz; numele și prenumele, precum și semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea operațiunii economico-financiare, ale persoanelor cu atribuții de control financiar preventiv și ale persoanelor în drept să aprobe operațiunile respective, după caz; alte elemente menite să asigure consemnarea completă a operațiunilor efectuate. Documentele care stau la baza înregistrărilor în contabilitate pot dobândi calitatea de document justificativ numai în condițiile în care furnizează toate informațiile prevăzute de normele legale în vigoare." Declarațiile salariaților reclamantei nu reprezintă astfel de documente, pe baza cărora să se determine în mod exact situația tuturor categoriilor de călătorii efectuate de către aceștia și a valorii lor, în lipsa altor evidențe. Curtea de apel a constatat că, astfel cum s-a reținut de către organul fiscal prin raportul de inspecție fiscală, reclamanta nu are o evidență pentru toate călătoriile efectuate de angajații săi, pentru a putea identifica prestarea efectivă a acestor servicii de transport, neputându-se determina, pe baza evidențelor sale contabile, de câte ori a apelat un salariat la serviciile companiei și valoarea călătoriilor efectuate. Chiar dacă la dosarul cauzei au fost depuse situații privind deplasările în interes de serviciu, pe baza acestora nu se poate determina totalul general al călătoriilor efectuate de către salariați, totalul călătoriilor din fiecare categorie (în interes personal, în interes de serviciu, dus/întors domiciliu - loc de muncă) și valoarea fiecărei călătorii. Prin urmare, nu se poate stabili, în mod cert, că unii dintre salariați nu au utilizat autorizațiile nici pentru călătorii în interes personal nici pentru călătorii în interes de serviciu. În consecință, în mod just, prin raportare la autorizațiile de călătorie emise, dat fiind că nu s-a făcut dovada utilizării lor exclusiv în interes de serviciu sau a valorii utilizării lor în acest scop, pârâta a făcut aplicarea art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, conform căruia: "sunt asimilate prestării de servicii efectuate cu plată (…) serviciile prestate în mod gratuit de către o persoană impozabilă pentru uzul (…) personalului acesteia (…), pentru alte scopuri decât desfășurarea activității sale economice. (…)." Împrejurarea că organul fiscal a făcut referire și la acte normative aplicabile în perioada 2012-2014 este irelevantă, cât timp acestea nu au stat la baza stabilirii creanței fiscale. Împrejurarea invocată de către reclamantă, în sensul că toți salariații având contract individual de muncă beneficiază de autorizații de călătorie nu determină concluzia că toți salariații au obligația deplasării in interesul serviciului. În ceea ce privește accesoriile, instanța de fond a reținut că acestea au fost calculate în conformitate cu dispozițiile art. 119, art. 120 și art. 120 1 din O.G. nr. 92/2003. Criticile reclamantei privind valoarea autorizației de călătorie, luată în calcul pentru stabilirea bazei de impunere, nu au fost formulate prin contestație . Întrucât obiectul controlului instanței îl reprezintă decizia de soluționare a contestației conform art. 281 alin. (29 din legea nr. 207/2015, în cadrul acțiunii deduse judecății nu pot fi formulate critici suplimentare față de cele invocate în cadrul contestației, întrucât acestea nu puteau fi analizate de către autoritatea care a soluționat contestația. Înalta Curte apreciază că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile O.G. nr. 112/1999 și ale O.G. nr. 92/2003, atunci când a considerat drept legale actele atacate în ceea ce privește impunerea colectării TVA în funcție de valoarea totală a autorizațiilor de călătorie emise de recurenta-reclamantă în anii 2011 și 2015. După cum chiar judecătorul fondului a reținut, pe baza valorii autorizațiilor de călătorie emise în anii 2011 și 2015 nu se poate determina valoarea unei singure călătorii. Dar această imposibilitate nu este în niciun fel imputabilă recurentei-reclamante, ci rezultă chiar din dispozițiile legale aplicabile în cauză - art. 1 din O.G. nr. 112/1999 (forma aplicabilă în anii 2011 și 2015) prevede dreptul salariaților acesteia de a beneficia de autorizații de călătorie anuale, în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, în mod gratuit. Prin acte administrative emise de Ministerul Transporturilor a fost stabilită exclusiv valoarea unei autorizații de călătorie anuale (1395 RON, conform OMT nr. 996/07.12.2010 și 1980 RON, conform OMT nr. 1526/06.11.2014). Față de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că atât organele fiscale cât și instanța de fond au refuzat în mod nelegal să accepte calitatea de document justificativ a ordinelor de deplasare în interes de serviciu emise salariaților reclamantei, sub cuvânt că acestea ar avea valoarea zero. Oricum, curtea de apel nu precizează în mod explicit de ce aceste ordine încalcă normele metodologice aprobate prin OMEF nr. 3512/2008, ci doar citează pe larg prevederi ale acestora. Totodată, Înalta Curte reține că art. 64 teza a II-a din O.G. nr. 92/2003 stipulează că, în cazul în care există și alte acte doveditoare (în afara documentelor justificative și evidențelor contabile prevăzute de teza I a aceluiași articol), acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere. Deci, chiar acceptând lipsa calității de document justificativ a ordinelor de deplasare, acestea trebuiau avute în vedere la stabilirea bazei de impunere pentru colectarea TVA, în condițiile în care art. 129 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 prevede că "sunt asimilate prestării de servicii efectuate cu plată… serviciile prestate în mod gratuit de către o persoană impozabilă pentru uzul propriu sau al personalului acesteia ori pentru uzul altor persoane, pentru alte scopuri decât desfășurarea activității sale economice" (deci nu și cele prestate în scopul desfășurării activității economice). Înalta Curte apreciază că declarațiile pe propria răspundere au, de asemenea, valoare probatorie, în condițiile în care potrivit art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 112/1999 "călătoriile în interes personal efectuate în baza autorizației de călătorie se declară de către titularul acesteia, pe propria răspundere, în luna respectivă, cu precizarea traseului și a rangului de tren folosit". Indiferent de forma declarațiilor pe propria răspundere, este evident că și acestea se încadrează în ipoteza tezei a II-a a art. 64 din O.G. nr. 92/2003. În consecință, nu se poate reține că reclamanta nu are evidența tuturor călătoriilor efectuate de angajații săi în perioada anilor 2011 și 2015 - prin situațiile prezentate (cea a ordinelor de deplasare și cea a declarațiilor pe proprie răspundere), aceasta a făcut dovada călătoriilor menționate, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare în perioada respectivă. Totodată, Înalta Curte apreciază drept fondat argumentul recurentei-reclamante potrivit căruia, pentru stabilirea bazei de impunere, nu poate fi luată în considerare valoarea autorizațiilor de călătorie nefolosite. Aceasta dat fiind că nu există niciun temei legal pentru un astfel de calcul, iar art. 49 din O.G. nr. 92/2003 nu enumeră prezumțiile între mijloacele de probă care pot fi folosite pentru constatarea unei situații de fapt fiscale. În raport cu cele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a fi administrate toate probele necesare, fiind astfel încălcate prevederile art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ. potrivit cărora "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale." În cauză, se impune efectuarea unei expertize contabile pentru a se stabili contravaloarea TVA ce trebuia colectată de reclamantă pentru folosirea autorizațiilor de călătorie emise de reclamantă pentru anii 2011 și 2015. Baza de impunere pentru colectarea TVA urmează a fi stabilită cu luarea în considerare a dezlegărilor în drept mai sus prezentate (nu pot fi luate în considerare la stabilirea acestei baze călătoriile efectuate în interes de serviciu, pentru care există ordine de deplasare și nici autorizațiile nefolosite; trebuie avute în vedere călătoriile în interes personal pentru care există declarații pe proprie răspundere și cele ale navetiștilor), pe baza valorilor autorizațiilor de călătorie prevăzute de OMT nr. 996/07.12.2010 și nr. 1526/06.11.2014 (recursul neconținând critici la adresa argumentului instanței de fond conform căruia nu poate fi luat în considerare motivul de nelegalitate prin care se susține o altă valoare a autorizației de călătorie, atâta timp cât acesta nu a fost invocat prin contestația administrativă). 2.2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Față de considerentele mai sus expuse, reținând că prima instanță a soluționat cauza fără a administra în întregime probatoriul necesar pentru justa dezlegare a pricinii, în temeiul prevederilor art. 497 noul C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.