ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6150/2023

Ședința publică din data de 15 decembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 decembrie 2018 sub nr. x/2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. CĂLĂTORI" - S.A. a solicitat, in contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA, anularea Deciziei Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor nr. 272/29.05.2018, cu consecința anulării in parte a Deciziei nr. 16063/31.08.2017 referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalități de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată emisă de Direcția Generala a Marilor Contribuabili a Municipiului București, respectiv pentru suma de 8.260.427 RON din care 5.369.309 RON reprezentând dobânzi si 2.891.118 RON reprezentând penalități de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată.

Prin sentința civilă nr. 1933 pronunțată la 5 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, având ca obiect "anulare act administrativ".

Împotriva sentinței civile nr. 1933 pronunțate la 5 iunie 2019 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii.

În dezvoltarea motivului de casare, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. pct. 8 din C. proc. civ. și prezentarea pe larg a istoricului speței, recurenta reclamantă arată că, a solicitat anularea Deciziei nr. 272/29.05.2018 și anularea în parte a Deciziei nr. 16063/31.08.2017 referitoare la stabilirea unor obligațiile fiscale accesorii în baza OMFF n.2144/2008.

Arată că decizia a cărei anulare o solicită reprezintă, în parte, calcul retroactiv al obligațiilor aferente, după suspendarea Deciziei de impunere nr. x/25.06.2013 și Raportul de inspectie fiscala nr. x/25.06.2013 din data de 19.08.2013 (conform sentinței civile nr. 2332/19.08.2013) și pana la data de 03.12.2014, întrucât este lipsită de temei legal stabilirea accesoriilor pentru perioada pentru care a operat suspendarea, respectiv 19.08.2013-03.12.2014.

Desi in considerentele sentintei recrutare, instanta de fond retine ca fiind aplicabile in cauza prevederile O.G. nr. 92/2003, cu toate acestea în mod nelegat, înlătura criticile sale prin raportare la prevederile art. 278 alin. (3) si (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, in vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2016.

Apreciază că nu au aplicabilitate în cauză trimiterile instanței de fond la decizia civila nr. 2950/24 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, respectiv la prevederile art. 42 si 47 din O.U.G. nr. 66/2011.

Întrucât OMEF nr. 2144/2008 nu a fost publicat în Monitorul Oficial, nu îi este recunoscută forța juridică în aplicare. Mai mult, din informațiile publicate pe site-ul intimatei-parate, rezultă că respectivul ordin este cunoscut doar de către angajații ANAF, fiind dat pentru modificarea si completarea Ordinului ministrului finantelor publice nr. 1722/2004 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind organizarea Sistemului de administrare a creanțelor fiscale si face parte din categoria îndrumărilor date de conducerea unui organ ierarhic superior organelor administrative din subordine.

În acest context prevederile OMEF nr. 2144/2008 nu pot avea nici valoarea unei derogări de la prevederile art. 278 alin. (3) din Codul de procedură fiscală actual.

Prin cererea de chemare in judecata, a criticat argumentele paratei ca neîntemeiate, raportat la prevederile cu art. 120

1

din O.G. nr. 92/2013 modificata prin O.U.G. nr. 39/2010, în conformitate cu care penalitatea in cuantum de 15% a fost valabila în perioada 01.07.2010 30.06.2013, iar în perioada 01.01.2006-30.06.2010, in legislația fiscala, nu apare noțiunea de penalitate de întârziere.

Soluția instanței de fond este nelegală, având în vedere că în perioada 01.01.2006 - 30.06.2010, in legislația fiscala, nu apare noțiunea de penalitate de întârziere, iar ulterior in perioada 01.07.2010 - 30.06.2013, s-a aplicat procentul de 15% art. 12 O.U.G. nr. 50/2013 a reglementat aplicabil întregului debit.

Este lipsită de temei legal ca, la momentul când O.G. nr. 92/2013 este abrogată prin Legea nr. 207/2015, să se calculeze penalități în procent de 15% (valabil până la 30.06.2013) aplicat asupra întregului debit în sumă de 16.322.892 RON.

Susține că potrivit prevederilor din O.U.G. nr. 50/2013, începând cu 01.07.2013, penalitatea se aplica la număr de zile de întârziere și nu asupra debitului datorat. Așadar, penalitățile de întârziere in sumă de 2.448.419 RON calculate pentru perioada 31.03.2013-07.07.2017, la taxa pe valoarea adăugată stabilită prin Decizia de Impunere nr. x/25.06.2013 sunt nelegale raportat la prevederile art. 120

1

din O.G. nr. 92/2013 modificata prin O.U.G. nr. 39/2010, conform cu care penalitatea in cuantum de 15% se aplica în perioada 01.07.2010 - 30.06.2013.

Prin intermediul cererii de chemare in judecata, a arătat faptul că nu trebuie sancționată pentru faptul că organele de inspectie fiscala au depăsit termenul reglementat de lege de 180 de zile, cu un an si patru luni, nefiind întemeiate sumele de plata reprezentând accesorii calculate peste termenul de 27.02.2016.

Ca atare, deoarece controlul fiscal a avut o durată mai mare decât 180 de zile prevăzute de lege, din suma de 1.475.091 RON, a contestat suma de 1.328.097 RON reprezentând dobânzi si penalități de întârziere aferente TVA. La data de 25.07.2017, prin decontul lunii iunie 2017, CFR Calatori a achitat debitul in sumă de 8.596.100 RON reprezentând taxa pe valoare adăugată autorizațiilor de călătorie de care au beneficiat salariații reclamantei încadrați cu contract individual de munca pe durata nedeterminata, pentru perioada 01.10.2010-30.06.2015 stabilit potrivit deciziei de impunere nr. x/04.07.2017, iar la data de 07.08.2017, au fost achitate accesoriile în suma de 5.459.842.

Susține că sub acest aspect considerentele instanței de fond în motivarea soluției sunt netemeinice, întrucât durata Inspecției fiscale nu putea depăși 180 de zile. Astfel, inspecția fiscala a început la data de 28.08.2015, potrivit avizului de inspecție fiscala nr. x/29.07.2015 si s-a încheiat la data 30.06.2017, când s-a întocmit RIF si s-a emis decizia nr. x/30.06.2017. În nici un caz nu pot fi temeinice accesoriile in sumă de 1.328.097 Iei calculate pana la 30.06.2017 (când s-a încheiat RIF si s-a emis decizia ˘), ci se pot accepta accesorii in valoare de 146.994 RON calculate până la data de 27.02.2016, din care 97.996 RON dobânzi si 48.998 RON penalități de întârziere.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios Decizia Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor nr. 272/29.05.2018 prin care s-a menținut Decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii nr. 16063/31.08.2017 emisă de ANAF.

Prin Decizia nr. 16063/31.08.2017 au fost stabilite în sarcina recurentei-reclamante accesorii pentru perioada de 31.03.2013 - 25.07.2017, reprezentând dobânzi de întârziere și penalități de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată pentru perioada de 31.03.2013 - 07.07.2017, stabilită prin Decizia de impunere nr. x/25.06.2013 DGAMC și perioada 01.01.2016-25.07.2017 stabilită prin Decizia de impunere nr. x/04.07.2017 DGAMC

Prin contestația administrativă formulată împotriva deciziei nr. 16063/31.08.2017, reclamanta a atacat parțial acest debit, doar pentru suma de 8.260.427 RON, respinsă prin Decizia nr. 272/29.05.2018, organul fiscal reținând că obligațiile fiscale accesorii au fost calculate până la data efectuării ultimei plăți la TVA stabilită suplimentar; legiuitorul a avut în vedere că pe perioada suspendării calculul acestor accesorii se amână până la încetarea suspendării, iar modul de calcul, penalitatea de 15% a fost stabilită conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2013 privind reglementarea unor măsuri fiscale care modifică art. 120 al O.G. nr. 92/2003. S-a mai reținut că prevederile art. 104 din O.G. nr. 92/2003 nu sunt incidente în cauză, accesoriile fiind stabilite pentru neachitarea obligațiilor fiscale în termenul scadent, iar nu în urma efectuării unei inspecții fiscale, astfel că nu poate fi reținută susținerea privind depășirea perioadei inspecției fiscale.

Totodată, calculul accesoriilor aferente Deciziei de impunere nr. x/10.07.2013, au fost suspendate prin sentința civilă nr. 2332/19.08.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Curții de Apel București (sentință rămasă definitivă urmare a respingerii recursului pârâtei ANAF prin decizia civilă nr. 185/22.01.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), iar contestație a fost respinsă fiind menținut actul administrativ prin decizia civilă nr. 2436/27.06.2017 a Înaltei Curți de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București.

Curtea de Apel București a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 272/29.05.2018 prin care s-a menținut Decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii nr. 16063/31.08.2017 emisă de ANAF, ca neîntemeiată, motiv pentru care reclamanta a declarat recurs împotriva sentinței nr. 1933/2019, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Recurenta a susținut în principal faptul că, deși nu exista o dispoziție legală, judecătorul fondului a apreciat ca fiind întemeiată decizia organului fiscal în ceea ce privește obligațiile fiscale accesorii datorate. Mai mult, judecătorul fondului a indicat o decizie de speță a Înaltei Curți, care viza alte dispoziții legale și deci nu putea fi considerată jurisprudență relevantă în cauză.

Înalta Curte va respinge aceste critici ca nefondate, având în vedere dispozițiile aplicabile la momentul suspendării, respectiv art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) și art. 120

1

alin. (1) din Codul de procedură fiscală coroborat cu art. 215 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, conform cărora pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere, iar suspendarea executării actului administrativ fiscal, dispusă de instanțele de judecată în baza prevederilor Legii nr. 554/2004, duce doar la suspendarea efectelor actului pe respectiva perioadă.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs precizează că "sintagma toate efectele actului administrativ fiscal sunt suspendate vizează suspendarea caracterului executoriu al actului, suspendarea executării, suspendarea calculării accesoriilor, neînscrierea debitului în certificatul de atestare fiscală ș.a.m.d." și nu "suspendarea datorării lor". În cauză s-a stabilit prin decizie definitivă că debitul principal este datorat, astfel că în mod corect organul fiscal a calculat accesoriile și pentru perioada suspendării.

Prima instanța a reținut în mod legal că sunt aplicabile în cauza prevederile O.G. nr. 92/2003 de la momentul începerii suspendării și a înlătura criticile reclamantei vizând incidența dispozițiilor art. 278 alin. (3) si (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2016, întrucât ele ar fi fost aplicabile dacă cererea de suspendare ar fi fost admisă după data de 1 ianuarie 2016.

Înalta Curte constată că în speța dedusă judecății sunt aplicabile considerentele deciziei IICJ nr. 2950/24 septembrie 2018, în ce privește raționamentul "regimul accesoriilor pe perioada suspendării executării actului administrativ contestat, în cazul suspendării acordate de instanța de judecată în condițiile Legii nr. 554/2004 impunând că, pe perioada cât subzistă suspendarea, se datorează dobândă (în ipoteza constatării legalității titlului de creanță)" în cauzele ce privesc neachitarea la termenul stabilit de lege a obligațiilor principale datorate.

Va fi respinsă și critica vizând faptul că OMEF nr. 2144/2008 nu a fost publicat în Monitorul Oficial astfel că nu poate fi aplicat în cauză. Sub acest aspect instanța de recurs precizează că, astfel cum s-a arătat anterior, în speță au fost aplicate dispozițiile O.G. nr. 92/2003 în vigoare la momentul suspendării, fără ca acest ordin ce face parte din categoria îndrumărilor, să afecteze soluția instanței și practica constată a Înaltei Curți în ce privește incidența dispozițiilor legale la momentul depunerii acțiunii și modul de aplicare a legilor în timp.

Înalta Curte constată nefondată și criticat reclamantei vizând greșita aplicare a penalității în cuantum de 15%, în sensul că ar fi fost valabilă în perioada 01.07.2010 30.06.2013, iar în perioada 01.01.2006-30.06.2010, in legislația fiscala, nu apare noțiunea de penalitate de întârziere.

Având în vedere că instituția reclamanta contestă penalitățile de întârziere aplicate pentru perioada 31.03.2013-07.07.2017 (2.448.419 RON), respectiv modul de calcul al acestora, soluția instanței de fond este legală întrucât art. 120

1

din O.G. nr. 92/2003 stabilește că penalitățile de întârziere sunt de 15% din obligațiile fiscale principale nestinse după 60 de zile de la scadență. În cauză întârzierea de 1559 de zile justifică aplicarea acestei dispoziții legale.

Recurenta-reclamanta susține în mod nelegal că modificările aduse prin O.U.G. nr. 39/2010 și O.U.G. nr. 50/2013 nu sunt aplicabile. Sub acest aspect judecătorul fondului a precizat în mod corect că "Susținerile recurentei-reclamante privitoare la excluderea din perioada de referință pentru calculul accesoriilor a intervalului de la pronunțarea primei instanțe în sensul anulării parțiale a debitului fiscal și până la pronunțarea deciziei de respingere definitivă, în integralitate, sunt întru totul lipsite de orice fundament legal și logică juridică. Astfel, accesoriile sunt datorate de la data scadenței obligației de plată și până la achitarea efectivă, efectul suspendării constând - așa cum s-a arătat mai sus - exclusiv în aceea că în acest interval nu se calculează, nicidecum că acestea nu mai curg/nu sunt datorate, urmând ca ulterior soluționării cererii în anulare accesoriile să fie calculate pentru întreaga perioadă, pendinte desigur de respingerea acțiunii."

Nelegale sunt și susținerile în sensul că, potrivit O.U.G. nr. 50/2013, începând cu 01.07.2013, penalitatea se aplica la număr de zile de întârziere și nu asupra debitului datorat. În acord cu prima instanță, Înalta Curte precizează că, dacă s-ar aplica penalitatea la numărul de zile, introdusă prin O.U.G. nr. 50/2013, respectiv 0,02% pentru cele 1559 zile de întârziere, ar fi cam 31% din debit, pentru perioada de referință, cu mult peste cel stabilit de către organele fiscale în deciziile.

Nu poate fi reținută motivarea recurentei sub aspectul că "nu trebuie sancționată pentru faptul că organele de inspectie fiscala au depăsit termenul reglementat de lege de 180 de zile" întrucât accesoriile s-au calculat pentru neachitarea la termen a debitului și nu urmare unei inspecții fiscale.

Înalta Curte reține că, în cauză se contestată corectitudinea accesoriilor aferente unor decizii de impunere emise anterior, astfel că în mod nelegal, recurenta-reclamanta aduce în discuție durata inspecției fiscale, reglementată de O.G. nr. 92/2013 și Legea nr. 207/2015, conform cărora inspecția fiscală nu trebuie să depășească 3 luni pentru contribuabilii obișnuiți și 6 luni pentru marii contribuabili sau cei cu sedii secundare.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. împotriva sentinței civile nr. 1933 din 05 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 decembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.