ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4133/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Lugoj la data de 25.01.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, să dispună obligarea autorității pârâte la comunicarea unei copii de pe dosarul nr. x/2015, precum și la plata sumei de 100 RON cu titlu de daune morale, întrucât i-a fost refuzat un drept legal. În motivarea cererii reclamantul a arătat că a solicitat pârâtei, prin scrisoare recomandată, copierea dosarului nr. x/2015, cerere pentru care a achitat taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON, conform chitanței nr. x din data de 10.04.2018. Prin sentința civilă nr. 1495 din 25 aprilie 2019, Judecătoria Lugoj a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 30 mai 2019, sub nr. x/2019.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 267 din 08 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului, pârâtul a susținut că prin hotărârea atacată instanța de fond i-a respins în mod eronat excepția lipsei calității procesuale pasive, deși a respins acțiunea formulată de reclamant și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, a apreciat că sentința de fond este parțial neîntemeiată în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale incidente în speță, motiv de nelegalitate circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În argumentarea opiniei exprimate a arătat că instanța de fond a omis să analizeze argumentele invocate prin întâmpinarea formulată în cauză, reiterându-le ca atare și prin cererea de recurs. În esență, a susținut că reclamantul nu a formulat nicio pretenție în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, și a făcut trimitere la prevederile art. 2 lit. c) și art. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice. A mai susținut recurentul că acțiunea ce face obiectul cauzei pendinte ar putea avea drept fundament o răspundere civilă delictuală și, în condițiile în care pretinsul autor al faptei cauzatoare de prejudicii nu este Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu sau ca reprezentant al Statului Român, nu poate fi ținut să răspundă pentru fapta altuia, răspunderea directă reprezentând una dintre cerințele esențiale ale răspunderii civile delictuale, în conformitate cu art. 1349 și urm. din C. proc. civ. În final a arătat că, atunci când legiuitorul a dorit să angajeze răspunderea Statului Român prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice, a prevăzut în mod expres și fără echivoc acest aspect, un motiv în plus pentru a se aprecia că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Pentru considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea parțială a sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și a respingerii acțiunii reclamantului față de Ministerul Finanțelor Publice pe acest aspect.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la data de 05.02.2020, prin care a arătat că este de acord cu admiterea recursului pârâtului, solicitând însă casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. A susținut că hotărârea Curții de Apel Timișoara este nelegală cu privire la excepția invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și că în cauză nu există întâmpinarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală. Prin notele scrise depuse la dosar la data de 10.09.2021, intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate și încadrate de parte în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, în limitele și pentru considerentele ce succed. Pentru început, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a criticat sentința de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: " Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei. În speță, este adevărat că recurentul-pârât a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., însă a făcut-o doar formal, fără să dezvolte critici care se circumscriu acestui motiv de nelegalitate. Prin urmare, se observă că nu a arătat în mod concret care sunt argumentele pe care instanța ar fi trebuit să-și fundamenteze soluția pronunțată, care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei, susținând doar că instanța de fond a omis argumentele sale invocate prin întâmpinare. În acest context, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că instanța de fond nu și-a însușit argumentele pârâtului nu face incident motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunțarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, eventual o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reținută. Cât privește cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente, conform argumentelor ce succed. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele de drept aplicabile în speță, sub aspectul reținerii calității sale procesuale pasive. Pentru a răspunde criticii recurentului-pârât, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, obligarea autorității pârâte la comunicarea unei copii de pe dosarul nr. x/2015, precum și plata sumei de 100 RON cu titlu de daune morale, considerând că i-a fost refuzat un drept legal. Prin sentința civilă nr. 267/08.10.2019, recurată în cauză, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și a respins acțiunea reclamantului, în contradictoriu cu ambii pârâți. Pentru a pronunța soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, instanța de fond, deși a reținut că este întemeiată, a respins-o cu motivarea că în cauză calitatea procesuală a acestuia trebuie reținută raportat la cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, prin care reclamantul a solicitat daune morale, și nu cu privire la capătul principal de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei Î.C.C.J., secția Penală la trimiterea în copie a dosarului nr. x/2015 Instanța de control judiciar nu împărtășește soluția adoptată de instanța de fond în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, Înalta Curte reține că art. 32 alin. (1) din C. proc. civ., având marginalul "Condiții de exercitare a acțiunii civile", prevede că "Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condițiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenție; d) justifică un interes", iar art. 36 din același act normativ statuează în sensul că, "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate supra rezultă că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, la speță, în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant, respectiv pârât, în cadrul raportului juridic litigios. În acest context, apreciază Înalta Curte că nu se poate reține calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, din moment ce, potrivit normelor aplicabile, comunicarea unei copii de pe dosarul nr. x/2015 revenea ca obligație Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală astfel că, față de modul de formulare a cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice nu se justifică, în timp ce aspectul existenței efective a obligației de plată a sumei de 100 RON cu titlu de daune morale constituie o chestiune de fond soluționată potrivit celor reținute în sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii. Sub acest aspect urmează a fi avute în vedere și prevederile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, evocate de recurentul-pârât, potrivit cărora: În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: "Reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ". Pentru aceste considerente, având în vedere că Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice nu este persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, Înalta Curte constată că instanța de fond a dat o dezlegare greșită excepției analizate, recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara sub acest aspect fiind fondat.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, reținând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în condițiile în care relevă o greșită interpretare si aplicare a normelor de drept incidente în speță, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul-pârât, va casa în parte sentința atacată și, rejudecând, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și va respinge acțiunea față de acesta pe aspectul reliefat, menținând celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt contrare prezentei decizii. PENTRU ACESTE MOTIVE,