ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4126/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș la data de 05.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., organizație neguvernamentală de protecție a mediului, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, suspendarea în parte a Ordinului nr. 1400/13 iulie 2020 privind aprobarea cotelor de recoltă pentru unele specii de faună de interes cinegetic, la care vânătoarea este permisă, pentru perioada 15 mai 2020 - 14 mai 2021, act administrativ emis de pârât.

Prin sentința nr. 70 din 28 octombrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Asociația "A.", în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, și a dispus suspendarea în parte a executării art. 2 alin. (1) și art. 18 din Ordinul nr. 1400/2020 (privind aprobarea cotelor de recoltă pentru unele specii de faună de interes cinegetic, la care vânătoarea este permisă, pentru perioada 2020 - 14 mai 2021 și publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 613/13 iulie 2020) cu referire la Anexa nr. 4 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 613bis/13 iulie 2020), Centralizator nr. 4, coloana 5 - Gâscă de vară (specia de gâscă Anser anser) și coloana 6 - Gârlița mare (specia de gâscă Anser albifrons), până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, întemeiat pe dispozițiile art. 483 și urm. din C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate.

3.1. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut nelegalitatea hotărârii de fond, sub un prim aspect referitor la soluția de respingere a excepției lipsei de obiect a cauzei.

Astfel, a arătat că sunt neîntemeiate argumentele instanței de fond în fundamentarea soluției de respingere a excepției invocate, în sensul că nu cunoaște care au fost rațiunile indicate de reclamant în acea cauză și nici considerentele Curții de Apel Brașov care au determinat-o să adopte soluția evocată. A considerat recurentul că instanța avea posibilitatea, pe de o parte să acceseze sistemul informatic pentru a studia hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Brașov, iar pe de altă parte să-i pună în vedere obligația de a depune la dosarul cauzei înscrisurile necesare și relevante sub acest aspect.

În acest context, recurentul a apreciat că instanța de fond a încălcat normele de drept incidente, precum și obligația de a manifesta rol activ în soluționarea cauzei, în aplicarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., deoarece, la o simplă comparare a sentinței Curții de Apel Brașov nr. 55/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 cu sentința pronunțată în cauza pendinte se poate observa că la data pronunțării acesteia din urmă, prevederile art. 4 și ale anexei 4 din ordinul contestat erau deja suspendate.

Ca urmare, se impunea admiterea excepției lipsei de obiect a cauzei pentru aceste petite,nefiind posibilă suspendarea unor prevederi dintr-un act administrativ care erau deja suspendate, în considerarea acestor argumente recurentul înțelegând să solicite instanței de control judiciar să admită recursul, să caseze sentința recurată și, în rejudecarea cauzei, să admită excepția lipsei de obiect a acțiunii.

3.2. Sentința de fond a fost criticată de recurentul-pârât și sub aspectul soluției de respingere a lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, în acest sens arătând că instanța de fond nu a înțeles să se pronunțe asupra acestei excepții, astfel încât, în conformitate cu dispozițiile art. 498 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. a încălcat atribuțiile puterii judecătorești, nepronunțându-se asupra tuturor aspectelor invocate, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea acestei critici recurentul a mai susținut că reclamanta nu a făcut dovada și nici nu a invocat vreun drept sau interes legitim privat vătămat prin actul administrativ a cărui suspendare a solicitat-o, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect a subliniat că acțiunile persoanelor fizice ori juridice de drept privat se pot întemeia, de regulă, pe încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime legate de aceste drepturi și doar în mod excepțional legea conferă posibilitatea să fie admise inclusiv cererile unei persoane fizice sau a unei persoane juridice de drept privat care au drept temei încălcarea unui temei legitim public, cu condiția ca afirmarea încălcării acestuia să aibă un caracter subsidiar față de invocarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat.

A opinat în sensul că reclamanta nu a invocat niciun drept concret sau interes legitim vătămat prin actul administrativ contestat, susținerile acesteia reprezentând simple supoziții în sprijinul unui demers juridic întreprins cu rea-credință de către o persoană juridică de drept privat fără calitate și doar prin raportare generală asupra unor obiective menționate în statutul acesteia și în actul constitutiv doar cu titlu exemplificativ.

În final, a evocat considerentele Deciziei nr. 8/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în aplicarea cărora instanța de fond ar fi trebuit să efectueze o verificare riguroasă a existenței unei legături directe între actul administrativ supus controlului de legalitate și scopul direct și obiectivele asociației intimate, considerând că reclamanta nu a făcut dovada interesului public sau privat.

3.3. Recurentul-pârât a formulat critici și sub aspectul neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, considerând că în mod eronat a reținut instanța de fond că s-a demonstrat în speță existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Pornind de la considerațiile de ordin teoretic expuse și trimiterile la jurisprudența instanței supreme în materie, recurentul-pârât a susținut că reclamanta nu a dovedit existența cazului bine justificat și paguba iminentă și nici modalitatea în care a fost vătămată prin emiterea ordinului contestat, argumentele invocate fiind simple aspecte cu caracter general, de natură subiectivă, care nu au demonstrat atingerea adusă.

3.3.1. Astfel, prin prisma constatării îndeplinirii cerinței existenței unui caz bine justificat sentința de fond este nelegală deoarece prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, prin care au fost transpuse prevederile Directivei Păsări în ceea ce privește speciile de păsări admise la vânătoare, metodele de vânătoare admise pentru speciile de păsări, perioadele în care vânătoarea este admisă, precum și activitățile/acțiunile interzise, cât și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice aprobată prin Legea nr. 49/2011, cu modificările ulterioare.

În temeiul acestui din urmă act normativ, România are obligația de a transmite Comisiei Europene, la intervale de trei ani, rapoarte asupra punerii în aplicare a legislației interne adoptate, în baza art. 12 alin. (1) din Directiva Păsări.

În referire la scopul adoptării Legii nr. 407/2006, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a reținut în mod eronat că Directiva Păsări cuprinde un mod de stabilire al cotelor de recoltă pentru speciile migratoare, în realitate acest act normativ reglementând activitatea de management a faunei cinegetice și de practicare a vânătorii, inclusiv pentru unele specii de păsări migratoare pentru care Directiva Păsări acordă dreptul de recoltare.

A învederat că Directiva Păsări nu prevede o metodologie științifică pentru evaluarea efectivelor speciilor de păsări migratoare care să se desfășoare pe teritoriile statelor membre și nici pentru stabilirea mărimii cotelor de recoltă, în același sens fiind și legislația națională aplicabilă, respectiv: Legea nr. 407/2006, O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice și O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului. În acest sens, instanța de fond a reținut în mod greșit că art. 4 pct. 7 din O.UG. nr. 57/2007 se referă la speciile de interes comunitar care, dacă sunt încadrate ca "periclitate", "vulnerabile" sau "rare", trebuie interzise la vânătoare, în opinia recurentului anexa nr. 5C la O.U.G. nr. 57/2007 cuprinzând specii de interes comunitar a căror vânătoare este permisă.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond a reținut în mod eronat că pentru emiterea actului normativ trebuie efectuate studiile prevăzute în Anexa nr. 8 la O.U.G. nr. 57/2007, aceste studii fiind realizate de către entități precum reclamanta, contracost sau în parteneriate, în baza unor studii comandate de către autoritatea publică centrală pentru mediu și nu de autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, rezultatele respective fiind folosite pentru raportările pe care România trebuie să le facă Comisiei Europene.

A făcut trimitere la art. 17 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 care prevede că evaluarea anuală se realizează doar pentru speciile sedentare de faună cinegetică și a opinat în sensul că lipsa unor criterii științifice pe baza cărora să fie aprobate cote de recoltă la speciile de păsări sălbatice nu revocă obligația Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor de a aproba cote de recoltă.

Sub aspectul reliefat, instanța de fond nu a luat în considerare argumentele pârâtului, reținând doar că datele prezentate pe site-ul International Union for Conservation of Nature și estimările efectivelor de păsări prezentate în Atlasul speciilor de păsări de interes comunitar din România ediția 2015, întocmit de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor nu sunt cuprinse într-un document la care se referă Anexa nr. 8 la O.U.G. nr. 57/2007, fără a lua în considerare că datele furnizate de acest site au fost transmise și de către România în baza obligațiilor ce îi revin în baza directivelor europene.

Cât privește modul de stabilire a cotelor de recoltă ca medie a cotelor aprobate în ultimii 5 ani, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit că acesta nu este fundamentat pe o bază științifică, fără să precizeze dacă există sau i-a fost prezentată o astfel de bază științifică, limitându-se să facă doar trimitere la principiile prevăzute de O.U.G. nr. 57/2007, care nu reglementează o astfel de modalitate.

Nici în ceea ce privește evaluarea populațiilor speciilor de păsări migratoare instanța de fond nu a interpretat și aplicat în mod corect legea, aceasta neținând cont de faptul că nivelul populațiilor speciilor de păsări migratoare se stabilește la nivel regional sau global din cauza deplasărilor transfrontaliere ale acestora în cursul unui an, iar studiile și cercetările prevăzute în Anexa nr. 8 la O.U.G. nr. 57/2007 se realizează pe perioade lungi de timp și nu anual cum prevede Legea nr. 407/2006.

În legătură cu argumentele instanței de fond pe aspectele învederate, considerate nelegale de către recurentul-pârât, partea a enunțat prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, art. 6 alin. (1) lit. f) din același act normativ și art. 33 alin. (3), alin. (4) și alin. (8) din O.U.G. nr. 57/2007, considerând că le-a respectat întocmai.

În plus, a arătat că Ordinul nr. 1400/2020, contestat în cauză, reglementează doar cotele maxime admise a se recolta în afara ariilor de protecție specială și nu vizează speciile ce fac obiectul protecției în ariile speciale de conservare cuprinse în fondurile cinegetice, toate susținerile privind lipsa protejării acestor specii de păsări migratoare fiind lipsite de fundament deoarece protecția este asigurată chiar prin Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 și prin O.U.G. nr. 57/2007 în temeiul căreia au fost înființate parcuri naționale, parcuri naturale și situri de importanță comunitară, în toate aceste arii protejate practicarea vânătorii realizându-se cu respectarea planurilor de management sau fiind interzisă.

Conchizând pe marginea criticilor formulate, recurentul-pârât a susținut că ordinul contestat a fost emis cu respectarea prevederilor legale, argumentele expuse de către instanța de fond în dovedirea existenței unui caz bine justificat care să răstoarne prezumția de legalitate a acestuia neavând niciun fundament.

Referitor la argumentul instanței de fond potrivit căruia pârâtul nu a făcut dovada că studiile și cercetările prevăzute de O.U.G. nr. 57/2007 ar fi fost avute în vedere la emiterea Ordinului nr. 1400/2020, partea a susținut în primul rând că această probă ar fi trebuit să fie administrată de către reclamantă, fiind un aspect de fond ce nu poate contura o aparență în sensul cazului bine justificat. Pe de altă parte, recurentul-pârât a susținut că nici art. 17 din Legea nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, și nici art. 33 alin. (8) din O.U.G. nr. 57/2007 nu prevăd în sarcina sa obligația realizării studiilor respective. În acest sens, a apreciat că soluția instanței de fond este nelegală câtă vreme evaluarea speciilor de păsări migratoare nu se poate realiza la nivel de fond cinegetic, aspect recunoscut de autoritățile europene în domeniu și de B..

De asemenea, a susținut că sunt neîntemeiate argumentele instanței de fond conform cărora nu a făcut dovada verificărilor în mod real a calculelor efectuate în teritoriu și respectarea instrucțiunilor comunicate, această probă revenindu-i reclamantei pe cererea de suspendare și nu pârâtului. Pe de altă parte, a considerat că acest probatoriu vizează aspecte ce țin de fondul cauzei și care excedează cadrului procesual pendinte.

A mai criticat recurentul-pârât sentința instanței de fond și din perspectiva reținerii greșite, cu referire la art. 10 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din Ordinul nr. 1400/2020, a nerespectării dispozițiilor comunitare și a recomandărilor Consiliului, considerând că Recomandările, neavând caracter obligatoriu, nu sunt de natură să afecteze legalitatea și valabilitatea unui act normativ. Totodată, instanța de fond a reținut în mod greșit și lipsa unui studiu științific în elaborarea Ordinului contestat în cauză, un asemenea aspect nefiind de natură a atrage nelegalitatea unui act normativ, fiind o chestiune ce ține de fondul pricinii deduse judecății.

În opinia recurentului, criteriile științifice de fundamentare a cotei de recoltă trebuiau stabilite de autorități științifice, nu de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, care nu are asemenea atribuții, aspectul că aceste autorități nu au stabilit astfel de criterii științifice pe baza cărora să fie aprobate cote de recoltă la speciile de păsări migratoare nepresupunând și obligarea acestuia să nu mai aprobe cote de recoltă, deoarece ar contraveni legii și ar putea fi încadrată ca infracțiune.

A expus recurentul considerente referitoare la scopul emiterii Directivei Păsări și la obiectul său de reglementare, făcând trimitere și la actele normative naționale prin care au fost transpuse la nivel național prevederile convențiilor și tratatelor internaționale în domeniu, susținând că legislația europeană nu prevede o metodologie științifică pentru evaluarea speciilor de păsări migratoare la nivelul fiecărui teritoriu al statelor membre și nici pentru stabilirea mărimii cotelor de recoltă în funcție de acest criteriu.

În acest context, pârâtul a stabilit cotele de recoltă pentru speciile de păsări migratoare cu luarea în considerare, atât a tendinței populațiilor acestor specii la nivel european și național, prezentată pe site-ul Internatiobal Union for Conservation of Nature, cât și estimările efectivelor de păsări prezentate în Atlasul speciilor de păsări de interes comunitar din România ediția 2015 întocmit de către Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor - Direcția Biodiversitate.

A precizat recurentul că, potrivit Directivei Păsări, speciile admise la vânătoare menționate în Anexa nr. 1 a Legii nr. 407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic sunt considerate neamenințate și nevulnerabile, fiind admise la vânătoare, unele în mod explicit pentru România în Anexa II partea B a Directivei.

În plus, a menționat că aprobarea cotelor de recoltă nu încalcă principiile prevenției și al precauției deoarece nivelul cotelor este mic în raport cu nivelul populației, iar prin legislația internă, în acord cu Directivele și Regulamentele europene, sunt prevăzute măsuri mai restrictive de vânare, în sensul că sezoanele de recoltare sunt reduse, iar prin Ordinul nr. 1400/2020 este prevăzut un număr maxim de exemplare ce se pot recolta de către fiecare vânător înscris în autorizație, măsuri care oferă garanția conservării speciilor și exploatarea durabilă a acestora.

A evocat recurentul dispozițiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 13 din 09 ianuarie 2020, în temeiul cărora evaluarea se va efectua doar cu privire la speciile de păsări sedentare și nu migratoare, astfel că și din această perspectivă soluția instanței de fond este una nelegală, în cauză nefiind dovedite aspecte de natură a înlătura prezumția de legalitate a Ordinului nr. 1400/2020.

3.3.2. Cât privește nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de fond în referire la îndeplinirea condiției existenței unei pagube iminente, recurentul a susținut că aceasta a aplicat în mod eronat prevederile art. 14 alin. (1) și alin. (2) lit. s) din Legea nr. 554/2004 la situația particulară a cauzei.

Astfel, instanța de fond nu a reținut existența unui prejudiciu material, patrimonial, concret, în referire la Anexele nr. 3, 4 și 5 din Ordinul contestat susținând doar riscul recoltării prin vânătoare a unor specii de păsări, iar în referire la art. 4 din Ordin, riscul modificării cotelor de către structurile teritoriale, făcând referire exclusiv la consecințe greu de reparat, fără a individualiza în mod concret aceste repercusiuni, inclusiv cu privire la art. 10 din Ordin reținând doar generic posibilitatea unor consecințe greu de reparat.

A mai susținut recurentul că iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, deoarece îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă presupune dovedirea iminenței producerii pagubei invocate, considerând astfel ca fiind lipsite de relevanță simplele afirmații ale reclamantei expuse în cererea de chemare în judecată.

În continuare a prezentat argumentele pentru care consideră că soluția instanței de fond are efecte clare în plan economic, ecologic și social, enumerând, printre altele, afectarea bugetului de stat, a bugetelor locale și a fondului pentru mediu prin neîncasarea sumelor de la gestionarii fondurilor cinegetice, ca urmare a imposibilității respectării clauzelor contractuale; prin plata despăgubirilor pentru pagubele pe care exemplare din speciile de faună cinegetică admise la vânătoare le produc culturilor agricole, silvice și animalelor domestice, în condițiile în care vânarea lor nu se poate realiza din cauza suspendării cotelor de recoltă; crearea de prejudicii gestionarilor fondurilor cinegetice prin imposibilitatea valorificării cotelor de recoltă.

Față de argumentele prezentate și în raport de probatoriul administrat în cauză, recurentul a susținut că nu s-a demonstrat existența unor suspiciuni în ceea ce privește legalitatea actului administrativ contestat și nici nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu iminent, apreciind că soluția dispusă de instanța de fond este nelegală.

Conchizând asupra nelegalității hotărârii recurate, recurentul-pârât a evidențiat faptul că, prin soluția pronunțată, instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut - plus petita, având în vedere că reclamanta a solicitat suspendarea executării dispozițiilor Anexei 4 centralizator 4, coloanele 5 și 6, precum și a dispozițiilor art. 2 și art. 4 din Ordinul nr. 1400/2020, iar instanța a dispus: "suspendarea, în parte, a executării art. 2 alin. (1) și art. 18 ale Ordinului contestat (privind aprobarea cotelor de recoltă pentru unele specii de faună de interes cinegetic, la care vânătoarea este permisă, pentru perioada 2020-14 mai 2021 și publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 613/13 iulie 2020) cu referire la Anexa nr. 4 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 613bis/13 iulie 2020), Centralizator nr. 4, coloana 5 - Gâscă de vară (specia de gâscă Anser și coloana 6 - Gârlița mare (specia de gâscă Anser albifrons), până la pronunțarea instanței de fond".

Prin urmare, a solicitat instanței de control judiciar să constate faptul că intimata-reclamantă nu a cerut anularea art. 18 din Ordinul contestat, aspect ce confirmă nelegalitatea sentinței de fond, instanța pronunțându-se și asupra unor lucruri care nu au fost solicitate, rezultând astfel că a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și a depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, motive de nelegalitate în aplicarea cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu dispozițiile art. 498 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Prin notele de ședință formulate în cauză la data de 17.02.2021, intimata-reclamantă A. a solicitat, în principal anularea cererii de recurs pentru lipsa calității de reprezentant a semnatarului acesteia, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.

Recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a depus în cauză note scrise, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei în sensul respingerii cererii de suspendare a Ordinului Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor nr. 1400/2020.

În referire la măsura suspendării actului administrativ atacat a solicitat să se constate că aceasta a încetat de drept având în vedere că reclamanta a introdus cererea de anulare a Ordinului abia la data de 18.03.2021, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Totodată, a solicitat să se constate calitatea de reprezentant al ministerului a domnului secretar general adjunct C., în baza Ordinului nr. 2346/24.12.2020 anexat notelor scrise, precum și admiterea excepției lipsei de obiect a cererii de suspendare a intimatei-reclamante.

La termenul de dezbateri din data de 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția lipsei calității de reprezentant al recurentului, față de precizările formulate de parte și dovedite cu înscrisurile anexate.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin notele de ședință depuse de intimata-reclamantă și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În fapt, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A., organizație neguvernamentală de protecție a mediului, a solicitat suspendarea în parte a Ordinului nr. 1400/13 iulie 2020 privind aprobarea cotelor de recoltă pentru unele specii de faună de interes cinegetic, la care vânătoarea este permisă, pentru perioada 15 mai 2020 - 14 mai 2021, act administrativ emis de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Concret, reclamanta a solicitat anularea dispozițiilor Anexei 4, centralizator 4, coloanele 5 respectiv 6 (cotele aprobate pentru speciile de gâscă de vară, Anser anser și gârlița mare, Anser albifrons) precum și a dispozițiilor art. 2, respectiv art. 4 din Ordin.

Prin Ordinul nr. 1400/13 iulie 2020, a cărui suspendare se solicită, emis în temeiul prevederilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea vânătorii și protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, au fost stabilite cotele de recoltă pentru speciile de faună sălbatică de interes cinegetic la care vânătoarea este permisă pentru perioada 15 mai 2020-14 mai 2021.

Soluționând cauza, instanța de fond a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus suspendarea, în parte, a executării art. 2 alin. (1) și art. 18 a Ordinului nr. 1400/2020 (privind aprobarea cotelor de recoltă pentru unele specii de faună de interes cinegetic, la care vânătoarea este permisă, pentru perioada 2020 -14 mai 2021 și publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 613/13 iulie 2020) cu referire la Anexa nr. 4, coloana 5 - Gâscă de vară (specia de gâscă Anser anser) și coloana 6 - Gârlița mare (specia de gâscă Anser albifrons), până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

5.1. Recurentul-pârât a criticat sentința de fond, sub un prim aspect referitor la soluția de respingere a excepției lipsei de obiect a cauzei. Astfel, a arătat că sunt neîntemeiate argumentele instanței de fond în fundamentarea soluției de respingere a excepției invocate, în sensul că nu cunoaște care au fost rațiunile indicate de reclamant în dosarul nr. x/2020 și nici considerentele Curții de Apel Brașov care au determinat-o să adopte soluția evocată.

Prin urmare, a considerat că instanța de fond a încălcat normele de drept incidente, precum și obligația de a manifesta rol activ în soluționarea cauzei, în aplicarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că susținerile recurentului sub acest aspect nu pot fi primite, deoarece soluția instanței de fond este justă, fiind amplu și temeinic argumentată, în acord cu dispozițiile legale incidente situației de fapt existente.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că practica judiciară anterioară noului C. civ. a consacrat soluția de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost deja executat de pârât de bună voie, înainte de finalizarea procesului, urmarea unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată. Deși nu este consacrată legislativ, o atare soluție își menține aplicabilitatea și se justifică și sub imperiul noului C. proc. civ., fiind dedusă pe cale de interpretare din prevederile art. 194 lit. c) din C. proc. civ. referitoare la obiectul cererii de chemare în judecată (corespondent al art. 112 pct. 3 din vechiul C. proc. civ.).

Raportat la aceste considerente, se constată că în prezenta cauză nu este incidentă ipoteza premisă a interpretărilor consacrate, fiind evident că nu a intervenit o executare de bună voie a obiectului cererii deduse judecății și nicio altă împrejurare ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată în acest sens.

Pe de altă parte, privită din perspectiva unei excepții ce vizează condiția cumulativă de exercitarea acțiunii introductive, și anume formularea unei pretenții, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că excepția invocată ar putea fi primită dacă pretenția reclamantei ar fi fost satisfăcută ca efect al suspendării executării Ordinului nr. 1400/2020 într-o altă cauză, în care reclamanta nu a fost parte. Însă, în condițiile în care nu a fost posibilă aprecierea situației de fapt exacte reținută de Curtea de Apel Brașov în cauza evocată și nici motivele de fapt și de drept invocate în hotărâre, în mod corect a reținut instanța de fond că pretenția reclamantei există și este actuală, cu atât mai mult cu cât sentința pronunțată de Curtea de Apel Brașov este supusă controlului judiciar.

În speță, recurentul-pârât a invocat excepția lipsei de obiect a cererii de suspendare prin raportare la soluția Curții de Apel Brașov pronunțată prin sentința nr. 55/2020, în sensul suspendării executării art. 4 din Ordinul Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor nr. 1400/13.07.2020, precum și a Anexelor nr. 3, nr. 4 și nr. 5 ale aceluiași ordin, susținând acesta că nu poate fi suspendată o dispoziție dintr-un act administrativ care este deja suspendată.

Din lecturarea sentinței civile nr. 55/2020 a Curții de Apel Brașov rezultă că obiectul cauzei respective constă în solicitarea de suspendare în tot a executării prevederilor Anexei nr. 3 la Ordinul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor nr. 1400/13.07.2020, intitulată "Centralizatorul nr. 3 privind cotele de recoltă aprobate pentru perioada de vânătoare 2020/2021, la speciile porumbel gulerat, porumbel de scorbură, turturică, guguștiuc, ieruncă, prepeliță, ciocârlie de câmp, graur, sturzul de vâsc, sturzul cântător, sturzul viilor, sturzul de iarnă și stăncuța"; suspendarea în tot a executării prevederilor Anexei nr. 4 la Ordinul nr. 1400/13.07.2020, intitulată "Centralizatorul nr. 4 privind cotele de recoltă aprobate pentru perioada de vânătoare 2020/2021, la speciile de gâscă de vară, gârlița mare, rață mare, rață mică,rață fluierătoare, rață cu cap castaniu, rață moțată, rață pestriță, rață sunătoare, rață lingurar, rață sulițar, rață cârâitoare și rață cu cap negru"; suspendarea în tot a executării prevederilor Anexei nr. 5 la Ordinul nr. 1400/13.07.2020, intitulată "Centralizatorul nr. 5 privind cotele de recoltă aprobate pentru perioada de vânătoare 2020/2021, la speciile: lișița, găinușa de baltă, sitar de pădure, becațina comună, becațina mică, cioară grivă, cioara grivă sudică, cioară de semănătură, coțofană și gaiță"; suspendarea executării prevederilor art. 4 din Ordinul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor nr. 1400/13.07.2020 și suspendarea executării prevederilor art. 10 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din același ordin.

Cât privește aspectele de nelegalitate invocate, se observă că acestea vizează, cel puțin în referire la solicitarea de suspendare a executării Anexei nr. 4 la Ordinul nr. 1400/13.07.2020, intitulată "Centralizatorul nr. 4 privind cotele de recoltă aprobate pentru perioada de vânătoare 2020/2021, la speciile de gâscă de vară, gârlița mare, rață mare (. . . . . . . . . .)", încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 407/2006 și ale art. 6, art. 7, art. 8 alin. (4), art. 20, art. 30 și art. 31 din Legea nr. 24/2000, susținând reclamanta, în esență, că aceste prevederi sunt nefundamentate și neclare, printre atribuțiile administratorului faunei de interes cinegetic prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a)-v) nefiind enumerată și atribuția de a delega structurilor teritoriale de specialitate ale autorității publice centrale care răspunde de vânătoare, "analizarea, aprobarea și reașezarea cotelor de recoltă aprobate" prin ordinul emis în baza art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 407/2006.

În schimb, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei pendinte, reclamanta A. a solicitat suspendarea în parte a actului administrativ menționat, invocând nelegalitatea prevederilor Anexei nr. 4, centralizator 4, coloanele 5 respectiv 6 (cotele aprobate pentru speciile de gâscă de vară, Anser anser și gârlița mare, Anser albifrons) precum și a prevederilor art. 2 și art. 4, din perspectiva încălcării principiului constituțional al neretroactivității legii, reglementat prin art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare și nu are putere retroactivă. De asemenea, a susținut că stabilirea cotelor de recoltă prin normele contestate, pentru speciile de păsări indicate, s-a făcut cu încălcarea Directivei 79/409/EC, denumită Directiva Păsări și transpusă în legislația națională în O.U.G. nr. 57/2007.

În acest context, este evident că situația din cele două dosare este diferită raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și, mai cu seamă la temeiul de drept al acesteia, instanțele judecătorești fiind învestite cu analizarea unor aspecte de nelegalitate distincte, astfel că nu se poate susține cu suficient temei lipsa de obiect a cererii de suspendare, câtă vreme situația reliefată în dosarul Curții de Apel Brașov este diferită de cea existentă în cauza pendinte.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că nu se putea decela cu ușurință lipsa de obiect a cererii de suspendare prin simpla comparare, în urma accesării sistemului informatic, a dispozitivului sentinței nr. 55/2020 a Curții de Apel Brașov, cu pretențiile formulate de reclamantă în cauza pendinte, câtă vreme se impunea examinarea cu acuratețe a obiectului cererii de chemare în judecată și a temeiului de drept pe care partea și-a fundamentat acțiunea.

În consecință, soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei de obiect a cererii de suspendare este corectă, având în vedere argumentele expuse prin raportare la informațiile deținute și în lipsa dovezilor pe care, de altfel, avea obligația să le administreze partea care a invocat lipsa de obiect a cererii de suspendare, în acord cu principiul reglementat de art. 249 din C. proc. civ., susținerile recurentului potrivit cărora instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 22 din Codul de procedură neverificându-se în această situație.

Prin notele scrise depuse în dosarul de recurs, recurentul-pârât a susținut și faptul că măsura suspendării actului administrativ atacat a încetat de drept, întrucât intimata-reclamantă a introdus cerere de anulare a Ordinului Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor nr. 1400/13.07.2020 abia la data de 18.03.2021, peste termenul de 60 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Cu privire la aceste susțineri Înalta Curte reține, pe de o parte că nu au fost formulate prin cererea de recurs, ci prin notele scrise depuse în cauză, iar pe de altă parte constată că, potrivit art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,"(...) În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate".

În speță, procedura de suspendare prevăzută de textul legal invocat vizează numai executorialitatea actului administrativ pentru perioada 2020-14 mai 2021, iar nu și valabilitatea acestuia, care face obiectul judecății pe fondul acțiunii în anulare.

5.2. Recurentul-pârât a criticat sentința de fond și din perspectiva nepronunțării de către prima instanță asupra excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, considerând că, în conformitate cu dispozițiile art. 498 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., a încălcat atribuțiile puterii judecătorești, nepronunțându-se asupra tuturor aspectelor invocate.

Înalta Curte nu poate primi această critică, pe care o apreciază nefondată, deoarece judecătorul fondului a analizat excepția invocată de parte și a respins-o motivat, argumentându-și în mod judicios soluția pronunțată.

Sub acest aspect este de observat că reclamanta A. și-a justificat legitimarea procesuală în cauză prin scopul stabilit de Statutul Asociației și legătura acestuia cu obiectul cauzei, invocând O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, modificată și aprobată prin Legea nr. 265/2006, prin art. 5 lit. d), art. 20 alin. (6), precum și art. 2 pct. 4 din Legea nr. 86/2000 pentru ratificarea Convenției de la Aarhus. A susținut astfel că este o asociație neguvernamentală de protecție a mediului având drept scop statutar protecția mediului, a avifaunei în special în vederea dezvoltării durabile a comunităților locale și sprijinirea eforturilor societății civile pentru stimularea resurselor proprii, iar potrivit Statutului asociației are ca obiectiv promovarea protecției mediului.

Pentru aprecierea legitimării procesuale active a reclamantei sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), r) și s), precum și art. 8 alin. (1) și alin. (1

2

) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 8/2020.

Ca urmare, în virtutea efectelor obligatorii ale considerentelor deciziei menționate, contrar susținerilor recurentului-pârât potrivit cărora reclamanta nu a făcut dovada și nici nu a invocat vreun drept sau interes legitim privat vătămat prin actul administrativ a cărui suspendare o solicită, Înalta Curte reține că din probatoriul administrat în cauză rezultă că există o legătură directă între actul administrativ emis de pârât, în referire la prevederile a căror executare este solicitată, prin care se stabilesc cotele de vânătoare pentru anumite specii de păsări și care pun în pericol mediul înconjurător sub aspectul biodiversității avifaunei, și scopul direct și obiectivul A., potrivit statutului acesteia, referitoare la dezvoltarea durabilă a comunităților locale și promovarea protecției mediului, fiind demonstrat astfel interesul legitim privat.

În acest punct este necesar a se aminti faptul că noțiunea de "interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ" nu se confundă cu noțiunea de "interes" în sensul de condiție de exercitare a dreptului la acțiune în dreptul procesual civil, cu aceea de folos practic urmărit de reclamant prin promovarea acțiunii, deoarece stabilirea existenței unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o chestiune de fond în litigiul administrativ.

În speță, cum reclamanta a demonstrat interesul legitim privat, pretins a fi vătămat prin actul administrativ atacat, invocând, în subsidiar, și interesul public al realizării legale a competenței autorității publice pârâte, precum și al dezvoltării comunităților locale și sprijinirea eforturilor societății civile pentru stimularea resurselor proprii, Înalta Curte constată că legitimarea procesuală activă a A. a fost dovedită în cauză, soluția de respingere a excepției lipsei de interes a reclamantei, invocată de pârât, fiind adoptată de către instanța de fond cu interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

5.3. Cu privire la fondul cauzei deduse judecății, a criticat recurentul-pârât hotărârea primei instanțe din perspectiva depășirii atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond în adoptarea soluției de suspendare a Ordinului nr. 1400/13.07.2020, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., considerând acesta că prin soluția pronunțată instanța a acordat mai mult decât s-a cerut raportat la solicitarea reclamantei din cererea de chemare în judecată și dispozitivul sentinței recurate.

Astfel, a susținut recurentul, intimata-reclamantă nu a cerut suspendarea art. 18 din Ordinul contestat, aspect ce confirmă nelegalitatea sentinței de fond, instanța pronunțându-se și asupra unor lucruri care nu au fost solicitate.

Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera autorității legislative sau executive, situație care nu se regăsește în speță.

Se reține astfel că recurentul a invocat, subsumat acestui caz de casare, că prima instanță a dispus suspendarea și a altor prevederi ale Ordinului nr. 1400/2020, contestat în cauză, prevederi a căror suspendare nu a fost solicitată de către reclamantă, susținând că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut - plus petita. Sub acest aspect este important a se observa faptul că, spre deosebire de reglementarea anterioară, situațiile de plus petita sau ultra petita au fost suprimate ca motive de recurs, dar au fost prevăzute, alături de minus petita, ca motive de revizuire.

Independent de cele arătate, procedând la verificarea sentinței de fond din perspectiva susținerilor recurentului-pârât, se constată că acestea nu se verifică, deoarece judecătorul fondului a reținut, astfel cum rezultă din considerentele expuse în partea finală a hotărârii pronunțate, că "art. 4 alin. (1) din Ordin se referă la modificarea condițiilor ecologice din cuprinsul fiecărui fond cinegetic, în funcție de care, la solicitarea gestionarilor fondurilor cinegetice sau a structurilor teritoriale de specialitate ale autorității publice centrale care răspuns de vânătoare, pot fi reașezate cotele de recoltă aprobate prin Ordin, nu face obiectul concret al solicitării de suspendare solicitată de reclamantă"; or, "în măsura în care se va pronunța asupra suspendării executării art. 2 alin. (1) din același ordin, care se referă la aprobarea cotelor de recoltă, este evident că o reașezare a acestor cote nu mai poate avea loc". Totodată a reținut că, "pentru a suspenda în parte dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordin, precum și dispozițiile din Anexa 4 - Centralizatorul nr. 4, pozițiile 5 și 6 referitoare la speciile de gâscă de vară și gârlița mare, solicitate de reclamantă și analizate prin prisma argumentelor și apărărilor părților și a probelor administrate în cauză, va avea în vedere, implicit, și dispozițiile art. 18, cu referire la Anexa 4, pozițiile 5 și 6".

Astfel fiind, în condițiile în care art. 18 din Ordinul nr. 1400/2020 se referă la faptul că anexele nr. 1-7 fac parte integrantă din respectivul ordin, iar reclamanta a solicitat suspendarea unor dispoziții din Anexa nr. 4, Înalta Curte constată că în mod judicios a procedat judecătorul fondului la analizarea cererii de suspendare și cu privire la dispozițiile art. 18 din Ordin, dat fiind faptul că are legătură implicită cu dispozițiile a căror suspendare a fost solicitată de reclamantă, criticile recurentului-pârât din această perspectivă fiind nefondate.

5.4. În referire la criticile recurentului-pârât privind nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de fond asupra cererii de suspendare a executării Ordinului nr. 1400/13.07.2020 din perspectiva îndeplinirii condițiilor intrinseci privitoare la existența cazului bine justificat și a prevenirii unei pagube iminente, critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte reține, cu titlu introductiv, că legiuitorul a instituit, prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile instituită prin art. 7 din același act normativ, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a actului administrativ contestat.

Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond, iar potrivit art. 15 din același act normativ, aceeași cerere se poate adresa instanței competente și prin cererea de anulare a actului administrativ.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Din prevederile generale ale Legii contenciosului administrativ rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

În atare situație, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

5.4.1. Reține Înalta Curte că prin motivele de recurs invocate recurentul-pârât a formulat critici, în primul rând sub aspectul nelegalității soluției pronunțate de instanța de fond cu privire la îndeplinirea condiției existenței cazului bine justificat.

În referire la condiția existenței cazului bine justificat, în accepțiunea legii, instanța de control judiciar reține că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a statuat că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Cu alte cuvinte, analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o cercetare a aparenței dreptului, deoarece în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu este permisă prejudecarea fondului.

Sub acest aspect legea nu face distincție între motivele de nelegalitate substanțială, de drept material, și cele de nelegalitate procedurală, esențial fiind însă ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință la nivelul aparențelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei.

În esență, criticile recurentului circumscrise reținerii îndeplinirii condiției cazului bine justificat au vizat greșita interpretare a prevederilor legale ce reglementează modalitatea de stabilire a cotelor de recoltă pentru speciile de păsări migratoare, așa cum prevede Directiva 79/409/CE, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 407/2006 și O.U.G. nr. 57/2007, învederând partea faptul că instanța de fond a reținut în mod greșit că legalitatea stabilirii cotelor de vânătoare pentru speciile de păsări menționate în Anexele nr. 3,4 și 5 din Ordin este pusă sub semnul îndoielii, date fiind indiciile de nesocotire a prevederilor actelor normative de rang superior și nedovedirea existenței unei baze științifice și faptice rezultate din evaluarea și cercetarea temeinică a impactului stabilirii acestor cote asupra biodiversității și utilizării durabile a populațiilor speciilor de păsări al căror areal natural de distribuție include teritoriul României.

De asemenea, criticile părții vizează reținerea greșită de către prima instanță a lipsei dovezilor referitoare la verificările efectuate de pârât în mod real a calculelor din teritoriu, constatând astfel nelegalitatea studiilor și cercetărilor la care se referă Anexa nr. 8 din O.U.G. nr. 57/2007.

Relativ la considerentele expuse, recurentul a apreciat că ordinul contestat reglementează doar cotele maxime admise a se recolta în afara ariilor de protecție specială și nu vizează speciile ce fac obiectul protecției în ariile speciale de conservare cuprinse în fondurile cinegetice, astfel încât susținerile părții adverse și reținerile instanței de fond nu sunt de natură a înlătura prezumția de legalitate a Ordinului nr. 1400/13.07.2020 contestat în cauză.

Contrar susținerilor recurentului-pârât și în acord cu instanța de fond, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte reține că, în raport cu circumstanțele de fapt ale cauzei, există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ în măsura în care, la o analiză sumară, acesta apare a fi emis fără a avea la bază o metodologie de evaluare a cotelor de vânătoare pentru speciile de păsări gâsca de vară și gârlița mare, menționate în Anexele corespunzătoare din Ordinul nr. 1400/2020 contestat în cauză.

Aspectele evidențiate în cuprinsul actului normativ atacat, precum și afirmațiile pârâtului cu privire la modul în care a procedat la evaluarea cotelor, neconcretizate în prezentarea unor elemente clare din care să rezulte o metodologie științifică de evaluare, nu susțin argumentul părții în sensul că ar fi fost avute în vedere criterii de evaluare a cotelor de recoltare și nu reprezintă un temei suficient pentru a demonstra prezumția de legalitate a actului contestat.

În egală măsură, Înalta Curte are în vedere și faptul că prin sentința civilă nr. 54 din 31 august 2021, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, s-a respins ca nefonda