ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4122/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.12.2019 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Cabinet de Avocat A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Persoane cu Dizabilități din cadrul M.M.J.S., anularea Deciziei Președintelui Autorității Naționale pentru Persoane cu Dizabilități din cadrul M.M.J.S., nr. 608/17.05.2019, prin care s-a dispus retragerea autorizației de funcționare a reclamantului, nr. 780/2011, precum și încetarea aplicabilității Ordinului M.M.J.S. nr. 1119/04.03.2011 de autorizare ca unitate protejată pentru Cabinet de Avocat A..

De asemenea, reclamantul a solicitat anularea ca nelegală și netemeinică a Deciziei Președintelui Autorității Naționale pentru Persoane cu Dizabilități din cadrul M.M.J.S., nr. 152/07.03.2019, prin care s-a dispus retragerea autorizației de funcționare nr. x/2011 a reclamantului, precum și încetarea aplicabilității Ordinului M.M.J.S. nr. 1119/04.03.2011, de autorizare ca unitate protejată pentru Cabinet de Avocat A., cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 26 din 27 februarie 2020, a admis în parte cerere formulată de reclamantul Cabinet de Avocat A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Persoane cu Dizabilități din cadrul M.M.J.S. și, în consecință: a anulat Decizia nr. 608/17.05.2019 emisă de Președintele Autorității Naționale pentru Persoane cu Dizabilități din cadrul M.M.J.S.; a respins cererea de anulare a Decizie nr. 152 din 07.03.2019 emisă de Președintele Autorității Naționale pentru Persoane cu Dizabilități din cadrul M.M.J.S. și a obligat pârâtul la plata, în favoarea reclamantului Cabinet de Avocat A., a sumei de 250 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Drepturile persoanelor cu Dizabilități, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Reclamantul Cabinet de Avocat A. a formulat cerere de repunere în termenul de recurs, însoțită de motivarea căii de atac, criticând sentința de fond pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

3.1. Prin cererea de repunere în termenul de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 186 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în temeiul dispozițiilor art. 158 raportat la art. 172 din C. proc. civ., a solicitat comunicarea actelor de procedură la sediul av. B. din Cluj Napoca, str. x sc. 2 ap. 30, județul Cluj, motivat de faptul că începând cu data de 1.03.2020 și-a mutat sediul cabinetului de avocatură, îndeplinindu-și totodată și obligația de a aduce la cunoștința părții adverse schimbarea locului de comunicare a actelor de procedură, conform adresei nr. x/2020. Cu toate acestea, instanța de fond a procedat la comunicarea hotărârii la vechiul sediu din Cluj-Napoca, județul Cluj astfel că a luat cunoștință de sentința de fond abia la data de 23.06.2020, când a intrat în posesia motivelor de recurs formulate de pârâtă, motiv pentru care solicită repunerea în termenul de declarare a recursului.

Prin memoriul de recurs a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii și anularea Deciziei nr. 152 din 7.03.2019 emisă de Președintele Autorității Naționale pentru Persoane cu Dizabilități din cadrul M.J.S., petit cu privire la care prima instanță a reținut, în esență, că nu ar fi fost motivat.

3.2. Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Drepturile persoanelor cu Dizabilități a invocat prin recursul său motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamant.

Susține recurenta că motivarea instanței constă doar în prezentarea situației de fapt, urmată de expunerea pe larg a necesității motivării actelor administrative, fără a-și susține argumentația pe un raționament raportat la situația de fapt și de drept a cauzei deduse judecății. Deși instanța era obligată să facă aprecieri cu privire la toate susținerile părților, iar acestea să fie coerente, unitare iar motivele să susțină soluția din dispozitiv, nu face nicio referire la apărările sale din întâmpinare.

De asemenea, arată că hotărârea a fost dată și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. III din Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 1.372/2010 privind aprobarea Procedurii de autorizare a unităților protejate, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, prin Ordinul nr. 1061/2018 a fost modificat și completat Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 1.372/2010 ocazie cu care a fost introdus art. III care prevede că "în situația în care unitatea protejată autorizată nu depune o nouă cerere pentru eliberarea autorizației de funcționare ca unitate protejată, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități va retrage, la expirarea termenului prevăzut la art. II, autorizația emisă în temeiul prevederilor anterioare". Articolul II prevede că "Până la data de 31 decembrie 2018, unitățile protejate autorizate în baza Procedurii de autorizare a unităților protejate, aprobată prin Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 1.372/2010, au obligația să solicite autorizarea ca unitate protejată, în condițiile prezentului ordin".

Pentru a eluda aceste dispoziții intimata-reclamantă a invocat o pretinsă neînțelegere a actului normativ care a stat la baza actului administrativ contestat, iar această afirmație a fost însușită de instanță, care afirmă că art. III din Ordinul nr. 1.372/2010 nu există, ignorând dispozițiile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care prevăd că "dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervențiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază"

Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități a depus întâmpinare cu privire la recursul formulat de recurentul-reclamant, prin care a arătat că lasă la aprecierea instanței solicitarea de repunere în termenul de recurs, solicitând respingerea ca nefondat a recursului, motivat de faptul că suspendarea autorizației de funcționare prin Decizia nr. 152/2019 emisă de Președintele Autorității Naționale pentru Persoane cu Dizabilități s-a făcut în mod legal iar reclamantul nu a indicat niciun motiv de nelegalitate a acestuia.

Reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet de avocat A. a formulat la rândul său întâmpinare cu privire la recursul declarat de către Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, solicitând respingerea acestuia, motivat de faptul că instanța a reținut în mod corect că actul administrativ contestat nu era motivat și că la data emiterii actului administrativ, nu în textul Ordinului nr. 1372/2010 nu exista art. III invocat de recurentă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând cu prioritate cererea de repunerea în termenul de recurs, formulată de către recurenta-reclamantă Unitatea Protejată Autorizată Cabinet de avocat A., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă.

Astfel, potrivit art. 186 din C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, actul de procedură fiind necesar a fi îndeplinit în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, odată cu cererea de repunere în termen.

Așadar, repunerea în termen este condiționată de dovada împiedicării de a acționa în termenul legal imperativ, din cauza unor motive temeinic justificate, iar aceste motive trebuie să intervină în interiorul termenului legal în care partea trebuia să acționeze. Deopotrivă, motivele prezentate trebuie să constituie impedimente obiective, care nu au permis părții să acționeze în termenul legal și să excludă culpa părții, chiar dacă nu au intensitatea forței majore.

În speță, recurenta-reclamantă invocă faptul că deși a solicitat, potrivit dispozițiilor art. 158 raportat la art. 172 din C. proc. civ., comunicarea actelor de procedură la sediul avocatului, sentința atacată nu i-a fost comunicată la domiciliu indicat, așa încât a luat cunoștință de aceasta la data de 23.06.2020, când i-au fost comunicate motivele de recurs formulate de către pârâtă.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 172 din C. proc. civ., "dacă în cursul procesului una dintre părți și-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoștințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum și partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înștiințează instanța despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoștințare, procedura de citare pentru aceeași instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare,,.

În speță, reclamanta a indicat o altă adresă pentru comunicarea actelor de procedură printr-o înștiințare depusă după închiderea dezbaterilor, care însă nu este de natură a produce consecințe juridice asupra exercitării în termen a recursului, câtă vreme nu a fost depusă în timpul judecății, potrivit dispozițiilor anterior citate, ceea ce echivalează practic cu neaducerea la cunoștința instanței a schimbării domiciliului procesual.

Înalta Curte amintește că, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. "părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia". De asemenea, art. 12 alin. (1) din același cod prevede că "drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți,,.

Ca urmare, în condițiile în care, într-adevăr, a intervenit o schimbare de domiciliu începând cu data de 1.03.2020, așa cum susține partea, aceasta era obligată să ia toate măsurile pentru a încunoștința instanța anterior închiderii dezbaterilor, care au avut loc la data de 13.02.2020, încunoștințarea instanței după pronunțarea hotărârii și la aproape două săptămâni după pretinsa modificare a domiciliului, demonstrând cu puterea evidenței, doar lipsa de diligență a părții și nu existența unor motive temeinic justificate pentru neexercitarea căii de atac în termenul legal.

În consecință, Înalta Curte constată că actul procedural al comunicării sentinței recurate a fost legal îndeplinit la vechiul domiciliul indicat de reclamanta-recurent în cererea de chemare în judecată, în condițiile art. 163 alin. (3) și (8) din C. proc. civ. și că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada unor motive temeinice care să o fi împiedicat să exercite calea de atac în termenul imperativ prevăzut de lege, context în care cererea de repunere în termen apare ca fiind neîntemeiată.

Față de data comunicării sentinței, respectiv 16.03.2020 (fl. 47 dosar fond), recursul depus de reclamantă la data de 10.07.2020 apare ca fiind tardiv, având în vedere că termenul de recurs, calculat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu dispozițiile art. 42 alin. (7) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și cele ale art. 1 din Decretul nr. 240/20020 privind prelungirea stării de urgență, a expirat la data de 2 iunie 2020.

Ca urmare, Înalta Curte, reținând că instituirea unor termene de decădere pentru efectuarea diferitelor acte de procedură face parte dintre limitările admise de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în exercitarea dreptului de acces la justiție, consacrat în art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, față de dispozițiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca tardiv recursul formulat de reclamanta-recurentă.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs a recurentei-pârâte Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., este nefondat în raport de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

În acest context, Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, reținând insuficienta motivare a actului administrativ contestat, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului și dispozițiile legale aplicabile, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, explicând raționamentul pe baza căruia a ajuns la fiecare dintre concluziile reținute. Contrar susținerilor recurentei, motivarea hotărârii nu se rezumă la inexistența art. III din Ordinul nr. 1372/2010, acest motiv fiind doar unul dintre multiplele argumente ale judecătorului pentru admiterea acțiunii.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. III din Ordinul MMFPS nr. 1372/2010, așa cum a fost modificat prin Ordinul MMPS nr. 1061/2018.

Din cuprinsul sentinței recurate rezultă că motivul admiterii acțiunii și al anulării Deciziei nr. 608/17.05.2019 de retragere a Autorizației de funcționare ca unitate protejată nr. 780/04.03.2011, emisă pe numele reclamantei, l-a constituit insuficienta motivare a actului administrativ contestat, judecătorul fondului apreciind că acest fapt a condus la punere în imposibilitate a persoanei vizate să-și formuleze apărări adecvate.

Cu privire la acest aspect prima instanță a reținut, în esență, că din preambulul deciziei rezultă că aceasta ar fi fost emisă în conformitate cu prevederile art. III din Ordinul MMFPS nr. 1372/29.09.2010 privind Procedura de autorizare a unităților protejate, cu modificările și completările ulterioare, respectiv cu prevederile art. 10 alin. (1) lit. a) din Anexa la acest ordin și având în vedere Legea nr. 448/2006, H.G. nr. 50/2015, Ordinul MMFPS 1372/2010 și Nota nr. x/15.05.2019. Instanța a concluzionat că, dacă în privința temeiului de drept reglementat de dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. a) din Anexa la Ordinul nr. MMFPS nr. 1372/2010, reclamanta putea înțelege care este temeiul de fapt și de drept care a stat la baza emiterii deciziei, respectiv nedepunerea raportului de activitate în termenul prescris, acest lucru nu a fost posibil în ceea ce privește temeiul de drept reținut de autoritate, respectiv cel al art. III din Ordinul MMFPS nr. 1372/2010, pentru că un astfel de temei nu există, cel puțin nu în acest ordin, așa încât reclamanta nu a fost în măsură să înțeleagă care este cel de-al doilea motiv reținut ca temei al retragerii autorizației de funcționare ca unitate protejată și de a-și formula apărări în acest sens.

De asemenea, instanța a reținut că, deși prin Nota nr. x/15.05.2019, la care Decizia contestată face trimitere, se arată că potrivit art. II din Ordinul ministrului muncii și justiției sociale nr. 1601/2018 pentru modificarea și completarea anexei la Ordinul nr. 1372/2010, până la data de 31.12.2018 unitățile protejate autorizate în baza procedurii de autorizare aprobată prin Ordinul nr. 1372/2010 menționat, au avut obligația să solicite autorizarea ca unitate protejată, în condițiile prevederilor legislative din Anexa la Ordinul nr. 1601/2018 și că potrivit art. III din acest din urmă ordin, în situația în care unitatea protejată autorizată nu depune o nouă cerere pentru eliberarea autorizației de funcționare ca unitate protejată, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități va retrage, la expirarea termenului prevăzut la art. II, autorizația emisă în temeiul prevederilor anterioare, simpla trimitere la nota menționată nu este de natură să conducă la concluzia că actul administrativ este motivat, cu atât mai mult cu cât această notă nu a fost comunicată reclamantei.

Înalta Curte constată că raționamentul instanței este corect, inclusiv în ceea ce privește inexistența art. III în cadrul Ordinului nr. 1372/2010, criticile formulate de recurenta-pârâtă nefiind fondate.

Astfel, Ordinul nr. 1601/2018 pentru modificarea și completarea anexei la Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 1.372/2010 privind aprobarea Procedurii de autorizare a unităților protejate cuprindea trei articole, respectiv I, II și III. Prin articolul I s-au adus modificări și completări art. 2 alin. (2) și articolelor 3, 4, 5, 6 și 8 din Anexa la Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 1372/2010, în timp ce articolul II a stabilit obligația unităților protejate deja autorizate de a solicita, până la data de 31.12.2018, autorizarea în condițiile acestui nou ordin, iar art. III stabilea sancțiunea nedepunerii unei noi cereri de autorizare până la expirarea termenului stabilit.

Ca urmare, în conformitate cu dispozițiile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, invocate de recurentă, au fost încorporate în Ordinul nr. 1372/2010, respectiv în anexa la acesta, doar dispozițiile cuprinse în art. I din Ordinul nr. 1601/2018, nu și cele din art. II și III din acest ultim ordin, care aveau o existență de sine stătătoare.

Rezultă astfel că sancțiunea pentru neîndeplinirea obligației unităților protejate de a solicita o nouă autorizare, era prevăzută de art. III din Ordinul nr. 1601/2018 și nu de art. III din Ordinul nr. 1372/2010, așa cum s-a indicat în actul administrativ contestat, acesta din urmă neconținând un asemenea articol.

În consecință, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite nici motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, fiind nefondate și criticile circumscrise acestui motiv de casare.

Pentru considerentele anterior expuse, în baza art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul reclamantei va fi va fi respins ca tardiv, iar cel al pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, formulată de reclamantul Cabinet de Avocat A..

Respinge recursul formulat de reclamantul Cabinet de Avocat A. împotriva sentinței nr. 26 din 27 februarie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv.

Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții împotriva sentinței nr. 26 din 27 februarie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții să plătească intimatului-reclamant suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.