ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4120/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 12.04.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., III., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

- emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să se acorde venitul net la nivelul celui aferent lunii ianuarie 2018, acordat prin decizia 106/2018 a Curții de Apel Ploiești.

Prin sentința nr. 853 din 27.11.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins în rest acțiunea privind pe reclamanți, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta CC., în nume propriu și în calitate de reprezentant al celorlalți reclamanți, a declarat apel, calificat de instanța de control judiciar ca fiind recurs, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului promovat recurenții-reclamanți au arătat, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor legale în ceea ce privește discriminarea din punct de vedere salarial, născută în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București și Curții de Apel Mureș, încălcând astfel prevederile art. 6 lit. b) și f) din Legea nr. 153/2017, referitoare la principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție, respectiv la principiul ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate.

Au criticat recurenții-reclamanți sentința de fond, arătând sub un prim aspect că prima instanță nu a analizat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma faptului că la baza emiterii deciziei nr. 73/05.02.2019 s-au invocat prevederile hotărârii nr. 3/05.02.2019 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Ploiești, care nu are atribuții privind stabilirea salarizării personalului auxiliar și conex și nici să emită hotărâri prin care să adauge la dispozițiile cuprinse în legi.

În cadrul celei de-a doua critici recurenții au susținut că prima instanță a reținut în mod greșit în considerentele hotărârii atacate, caracterul special al normei plafonate, respectiv al textului art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, în raport cu normele care reglementează principiile care stau la baza sistemului de salarizare reglementat prin același act normativ, aceștia fiind în imposibilitatea de a deduce modalitatea de clasificare a prevederilor cuprinse în actul normativ indicat. Astfel, deși interpretarea sistematică implică lămurirea înțelesului unei norme juridice ținându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, din același act normativ sau din alte acte normative, instanța de fond s-a limitat să motiveze caracterul special al normei cuprinse la art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 doar prin raportare la acest text, fără a analiza dispozițiile legale complementare invocate de reclamanți.

Au mai criticat recurenții-reclamanți susținerea primei instanțe potrivit căreia aceștia nu au invocat chestiuni concrete din care să rezulte îndreptățirea lor la un cuantum mai mare al sporurilor. Sub acest aspect, au arătat recurenții că dispozițiile art. 4 și art. 5 din Capitolul VIII denumit Reglementări specifice personalului din sistemul justiției, Secțiunea I, nu prevăd că sporul se acordă în raport de atribuțiile fiecărei persoane în parte sau că sunt stabilite la nivel de autoritate.

În acest sens au apreciat că este eronat raționamentul instanței de fond, potrivit căruia acordarea sporurilor poate fi privită ca o formă de meritocrație pentru activitatea desfășurată deoarece, în ipoteza contrară, neacordarea sporurilor în cuantumul prevăzut de lege sau acordarea acestora într-un cuantum mai mic, lăsat la aprecierea președintelui instanței, poate fi privită ca o formă de sancționare a personalului auxiliar, fără o justificare legală.

În continuare, au susținut că Decizia nr. 73/05.02.2019 și sentința de fond sunt criticabile și din perspectiva neindicării în cuprinsul acestora a cuantumului fiecărui spor acordat în parte, făcând doar un cumul al acestora și dând astfel posibilitatea ordonatorului de credite să realizeze diferențe între reclamanți.

De asemenea, evidențiind condițiile esențiale pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o faptă de discriminare, în accepțiunea O.G. nr. 137/2000, republicată, au arătat că un alt principiu încălcat este cel al egalității de tratament în salarizare, care presupune recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate în aceeași situație, respectiv desfășurarea activității în aceleași condiții, considerând că trebuie să le fie recunoscut, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial - cuantumul de 45 % al sporurilor.

Sub aspectul reliefat au subliniat că, din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București și Curții de Apel Mureș, rezultă că aceștia nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, întrucât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă în susținerea excluderii lor.

În susținerea opiniei exprimate au făcut trimitere la punctul de vedere depus la dosarul de fond de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a apreciat că aspectele semnalate creează prezumția unui tratament discriminatoriu aplicat prin salarizarea neunitară, conchizând acesta că instanța de judecată este în măsură să stabilească criteriul de discriminare, legătura de cauzalitate între tratamentul diferențiat și criteriul de discriminare, precum și existența sau inexistența unei justificări obiective a tratamentului diferențiat semnalat.

Totodată, au evocat jurisprudența CEDO și CJUE, precum și legislația europeană transpusă în legislația națională, în ceea ce privește principiul egalității și în materie de discriminare între persoane care aparțin aceleiași categorii profesionale, discriminare ce rezultă din acte normative, susținând că, chiar în ipoteza în care legiuitorul român ar institui o diferență în privința remunerării, această diferență nu ar putea fi considerată ca fiind justificată în mod obiectiv.

Au apreciat recurenții că se aplică principiul conform căruia "pentru muncă egală, plată egală" în ceea ce privește aplicarea cuantumului diferențiat al sporurilor, enunțând dispozițiile art. 6 și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 și făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că la stabilirea nivelului maxim al salariului de încadrare pentru același grad, gradație, treaptă, funcție, se vor avea în vedere și hotărârile judecătorești definitive și/sau irevocabile prin care s-au câștigat drepturi salariale, ulterior urmând a fi uniformizate salariile în raport de acest nivel maxim al salariului de încadrare pentru toată categoria profesională în cadrul aceleiași familii ocupaționale, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții de muncă.

De asemenea, interpretând dispozițiile art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, recurenții au susținut că legiuitorul a avut în vedere plafonarea sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite principal, secundar sau terțiar, iar nu individual pentru fiecare angajat în parte, actele administrative contestate fiind rezultatul unei aplicări neunitare a legii unice a salarizării.

În fine, recurenții au evocat Decizia Curții Constituționale nr. 838/2009 prin care s-a statuat cu privire la existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, ce a avut ca obiect al sesizării conținutul Deciziei ÎCCJ nr. 21/2008 pronunțată în recurs interesul legii, privind sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică neacordat în cuantum total de angajatori, susținând nelegalitatea actelor administrative contestate din perspectiva nesocotirii dispozițiilor Legii nr. 153/2017, întrucât limitează în mod nelegal sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică.

În susținerea cererii de actualizare a sumei cu indicele de inflație și a cererii de obligare a pârâților la plata dobânzilor legale penalizatoare recurenții-reclamanți au invocat considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, nr. 2/17 februarie 2014, precum și cele ale Deciziei nr. 21/22.06.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2015, și au solicitat admiterea căii de atac promovate, cu consecința casării hotărârii de fond și rejudecării cauzei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Printr-un memoriu separat, atașat căii de atac promovate, reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, excepția fiind înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019/a1. Prin încheierea din data de 23 septembrie 2021, pronunțată în dosarul antereferit, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea recurenților-reclamanți și a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de reclamanți, intimații-pârâți nu și-au exprimat punctul de vedere, deși le-a fost comunicată odată cu calea de atac exercitată în cauză.

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Ploiești a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității căii de atac a apelului declarat de reclamanți, precum și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea căii de atac ca neîntemeiată și menținerea sentinței de fond ca fiind temeinică și legală.

La termenul de dezbateri din 23 septembrie 2021, Înalta Curte a calificat calea de atac exercitată în cauză ca fiind recurs, raportat la prevederile art. 457, art. 152 și art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., reținând că au fost indicate în cuprinsul acesteia prevederile art. 20 din Legea contenciosului administrativ și art. 496 din C. proc. civ., și a respins, în consecință, excepția inadmisibilității căii de atac a apelului, invocată de intimata-pârâtă Curtea de Apel Ploiești prin întâmpinarea formulată în cauză.

De asemenea, a respins excepția nulității recursului, invocată de aceeași intimată prin întâmpinare, apreciind că motivele invocate în cuprinsul cererii de recurs pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

Prezentul demers judiciar vizează solicitarea recurenților-reclamanți de anularea deciziei prin care au fost limitate sporurile acordate și obligarea autorității pârâte la emiterea unei noi decizii de salarizare care să dispună calcularea sporurilor în cuantum de 45%, (15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și 5% pentru confidențialitate) prevăzute de art. 4 și art. 5 din Cap. VIII al Anexei V din Legea cadru nr. 153/2017, privind personalul plătit din fondurile publice, începând cu data de 01.01.2018, la zi și pentru viitor.

Curtea de Apel București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, a respins acțiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins în rest, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, reținând că diferențele salariale existente sunt rezultatul aplicării legii, și nu al încălcării acesteia.

Soluția curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt stabilită.

Înalta Curte reține că la emiterea deciziei contestate au fost avute în vedere prevederile art. 38 alin. (4) și alin. (6), ale Anexei 5 - Capitolul II și Capitolul III din Legea-cadru nr. 153/2007, precum și prevederile art. 34 alin. (1) și alin. (2), Cap. II din ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 114/2018, recurenții-reclamanți invocând nulitatea actului administrativ contestat, în primul rând prin prisma faptului că, raportat la dispozițiile art. 19 din Hotărârea C.S.M. nr. 1375/2015 cu modificările prevăzute în Hotărârea C.S.M. nr. 141/07.02.2017, la baza emiterii acesteia s-au invocat prevederile unei hotărâri a Colegiului de conducere al Curții de Apel Ploiești, acesta neavând atribuții privind stabilirea salarizării personalului auxiliar și conex, și nici să emită hotărâri prin care să adauge la dispozițiile cuprinse în legi.

Sub acest aspect este de observat faptul că reclamanții, personal auxiliar de specialitate și personal conex în cadrul Curții de Apel Ploiești, au formulat contestații împotriva Deciziei Curții de Apel Ploiești nr. 73/05.02.2019, prin care le-au fost stabilite drepturile salariale începând cu data de 01.01.2019. Contestațiile acestora au fost respinse prin Hotărârea nr. 2/2019 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Ploiești.

Mai exact, reclamanții au fost reîncadrați și salariați conform Deciziilor Curții de Apel Ploiești nr. 400/31.10.2018; nr. 401/31.10.2018 și nr. 402/31.10.2018, începând cu data de 01.01.2018, iar începând cu data de 01.01.2019 au fost reîncadrați conform Deciziei nr. 73/05.02.2019, contestate în cauză.

Acest act administrativ a fost emis de Președintele Curții de Apel Ploiești, în exercitarea atribuțiilor sale legale, prevăzute în art. 7 din Regulamentul de Ordine Interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Hotărârea Colegiului de conducere al Curții de Apel Ploiești reprezintă actul administrativ emis de acesta în cadrul procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în aplicarea art. 7 alin. (1) Secțiunea 1, Capitolul VIII privind reglementări specifice personalului din sistemul justiției din Legea-cadru nr. 153/2017.

Potrivit texului legal menționat: "Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice", iar la alin. (2) s-a prevăzut că "Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București".

În fapt, drepturile salariale sunt stabilite de compartimentul de specialitate din cadrul ordonatorului de credite, în speță Departamentul Economico-Financiar și Administrativ din cadrul Curții de Apel Ploiești, în aplicarea dispozițiilor Legii unice de salarizare nr. 153/2017.

În acest context, nu pot fi reținute criticile recurenților-reclamanți referitoare la nelegalitatea Deciziei nr. 73/05.02.2019 din această perspectivă, criticile fiind nefondate, iar soluția instanței de fond la adăpost de orice critică având în vedere considerentele prezentate supra și faptul că din dezvoltarea argumentelor expuse de prima instanță rezultă legalitatea actului administrativ contestat inclusiv sub acest aspect.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a legii prin modalitatea de calculare și acordare a sporurilor, Înalta Curte reține, pe de o parte că recurenții-reclamanți au invocat încălcarea principiului priorității normelor speciale, iar pe de altă parte că au criticat actele atacate din perspectiva încălcării principiului securității juridice, a principiului nediscriminării, solicitând luarea în considerare a dispozițiilor art. 4 și art. 5 din secțiunea I a Capitolului VIII a Legii 153/2017, până la încetarea raportului de serviciu, în sensul acordării, începând cu data de 01.01.2018, a sporurilor în cuantumul total de 45 % raportat la salariul de bază lunar corespondent personalului auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București și Curții de Apel Mureș.

În referire la susținerea legată de încălcarea principiului priorității normelor speciale, reține instanța supremă că nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiției (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispozițiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I - IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaționale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în mod coroborat, în coerența întregii reglementări.

Cât privește criticile recurenților referitoare la neindicarea în cuprinsul deciziei contestate a cuantumului fiecărui spor acordat în parte și la modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, cu referire la cuantumul sporurilor care nu a fost stabilit în nivelul maxim prevăzut de lege deoarece există diferențe salariale între angajați, susținându-se astfel încălcarea principiului securității juridice și al nediscriminării, instanța de control judiciar reține că nici acestea nu sunt fondate, din această perspectivă fiind relevante prevederile Legii nr. 153/2017.

Sub acest aspect, stabilindu-se principiul aplicării etapizate a legii-cadru, legiuitorul a prevăzut că începând cu data de 1 iulie 2017 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Începând cu data de 01.01.2018 (potrivit art. 38 din Legea nr. 153/2017), legiuitorul a prevăzut acordarea unor creșteri salariale și, particularizat cauzei de față, în privința personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor de judecată, devin aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) din lege, potrivit cărora cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Așa fiind, cum în mod corect a stabilit Colegiul de conducere al Curții de Apel Ploiești, aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea nr. 153/2017 presupune o majorare cu 25% a drepturilor salariale față de cuantumul acelorași drepturi, aflat în plată la 31 decembrie 2017.

În măsura în care salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare, aflate în plată la 31 decembrie 2017, sunt mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022, conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Numai în această din ultimă ipoteză poate fi supusă discuției întinderea sporurilor cuvenite personalului plătit din fondurile publice și aplicarea dispozițiilor art. 25 din lege, pentru că în prima ipoteză, așa cum s-a arătat mai sus, operează o simplă majorare de 25% atât în privința salariului de bază cât și în privința sporurilor, nefiind posibilă nicio analiză pe marginea aplicării acestor sporuri în procent minim sau maxim.

În ipoteza vizată de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 devin aplicabile dispozițiile art. 25 din lege, potrivit cărora suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.

Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 au fost corect interpretate și aplicate, în sensul că limitarea se raportează la nivel de ordonator de credite și nu la salariul individual, din moment ce vizează suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.

Or, această limită a fost avută în vedere de Curtea de Apel Ploiești astfel încât, contrar susținerilor recurenților-reclamanți în sensul că se impunea acordarea sporurilor la nivelul maxim prevăzut de lege, acela de 45%, prevederile Legii nr. 53/2017 nu conțin o astfel de dispoziție. Dimpotrivă, actul normativ în discuție stabilește un cuantum maximal al sporurilor și nu unul fix.

Dispozițiile art. 4 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017 prevăd că pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat.

(2) Condițiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens.

De asemenea, art. 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017, arată că judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, precum și de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5% aplicat la salariul de bază lunar și la indemnizația lunară de încadrare.

Așadar, legiuitorul a recunoscut personalului din sfera de referință a dispozițiilor art. 4 și art. 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017, dreptul la un spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare; un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare, ceea ce conduce la concluzia că aceste sporuri, privite în mod cumulat, pot ajunge până la procentul de 45%, nefiind, însă, obligatoriu a fi acordate la nivelul maxim și nici posibil, atunci când s-ar depăși limita impusă de art. 25 din lege.

De asemenea, contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte apreciază, așa cum s-a arătat, că între dispozițiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 și cele reprezentate de art. 4 și 5 din Anexa V a aceleiași legi nu există un raport de genul celui menționat de recurenții reclamanți ci, dimpotrivă, normele cuprinse în anexele legii se completează cu cele edictate la articolele 1-45.

În acest sens se observă că, dacă prevederile art. 1- 45 din Legea nr. 153/2017 stabilesc regulile general valabile tuturor ordonatorilor de credite din sfera de referință a legii, anexele I-IX ale acestei legi stabilesc, în detaliu, drepturile salariale cuvenite în cadrul fiecărei familii ocupaționale, fără a se putea considera că normele juridice înscrise în anexe au un caracter derogatoriu și, prin urmare, aplicarea lor presupune înlăturarea principiilor prevăzute în cuprinsul dispozițiilor art. 1- 45 din Legea nr. 153/2017.

În egală măsură, se reține că regula generală instituită de legiuitor prin norma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aceea a plafonării sumei sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite la un procent maxim de 30% din suma salariilor de bază, cunoaște și excepții, acestea fiind stabilite de legiuitor în cadrul aceluiași articol 25, la aliniatele 2

1

, 4) și 6) și nu în anexe, ceea ce conduce la concluzia că aceste dispoziții au caracter de normă specială, derogatorie de la regula stabilită prin art. 25 alin. (1) din lege și nu normele înscrise în anexele aceleiași legi.

Cu alte cuvinte, nu poate fi reținut caracterul contradictoriu al reglementării cuprinse în dispozițiile art. 4 și art. 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 față de reglementarea cuprinsă la art. 25 alin. (1) din aceeași lege, întrucât primele texte de lege au ca obiect de reglementare cuantumul sporurilor care pot fi acordate unor categorii concrete de salariați, în timp ce prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fără a reglementa dreptul la unul sau mai multe sporuri, în concret și cu atât mai puțin cuantumul acestor sporuri, cuprind o limitare, în toate cazurile, a sumei sporurilor și a altor adaosuri prevăzute în anexele legii la nivelul maxim de 30% respectiv 35% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.

Cât privește pretinsa discriminare invocată de către recurenți în raport cu situația colegilor de la curțile de apel nominalizate, Înalta Curte constată că nu se poate reține un atare tratament, câtă vreme aplicarea Legii nr. 153/2017 poate comporta particularități în ceea ce privește cuantumul sporurilor acordate în concret la nivelul fiecărui ordonator de credite, obligatorie fiind limitarea generală prevăzută de art. 25 din legea în discuție, precum și limitarea cuantumului fiecărui spor în sensul celor prevăzute de art. 4 și 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017.

În fine, instanța de control judiciar apreciază că nu este relevantă Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept deoarece aceasta interpretează norme juridice aplicabile perioadei anterioare celei vizate de decizia contestată și neaplicabile la data de 01.01.2018, când este incidentă Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, în mod corect a apreciat prima instanță că interpretarea coroborată a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și a art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 impune concluzia că dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 sunt aplicabile în toate situațiile în care cuantumul salariului de bază astfel majorat este inferior plafonului stabilit pentru anul 2022, iar prevederile art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 cu privire la cuantumul procentual al sporurilor de care beneficiază personalul auxiliar și conex sunt aplicabile atunci când cuantumul salariului de bază majorat este mai mare sau egal cu plafonul stabilit pentru anul 2022.

Cu alte cuvinte, în mod judicios s-a reținut că majorarea cu 25%, începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază și a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este limitată, pe de o parte de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, iar pe de altă parte de o sumă a sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite care să nu depășească un procent de 30 % din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare, soluția primei instanțe reflectând în acest sens o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții-reclamanți și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., III., prin reprezentant CC., împotriva sentinței nr. 853 din 27 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.