ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3531/2021

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată la data de 22.03.2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Venituri Buget Local Sector 2, a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de adresa nr. x/15.11.2018 prin care a fost considerată inadmisibilă cererea reclamantei de restituire sumelor nedatorate achitate cu titlul de impozit, anularea deciziei nr. 9884/14.01.2019 emisă de pârâtă în soluționarea contestației reclamantei împotriva acestui act și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4.060.537,14 solicitată cu titlu de plăți nedatorate. Prin cererea modificatoare depusă la dosarul de fond, reclamanta a solicitat obligarea intimatei la plata dobânzii prevăzută de art. 174 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, aferentă sumelor nedatorate achitate, începând cu data de 27.07.2017 (data achitării sumei de bani în contul DVBL Sector 2) și până la data restituirii efective a sumelor nedatorate. Prin sentința civilă nr. 412 din data de 06.09.2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată la data de 28.10.2019 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 98 din data de 21.09.2020 Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Venituri Buget Local Sector 2, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței nr. 98 din data de 21.09.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. Prin primul motiv de recurs reclamanta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în raport de două împrejurări: a) instanța de fond nu a analizat toate capetele de cerere având în vedere că a fost învestită să dispună anularea actului de soluționare a contestației împotriva actului cu nr. x/15.11.2018 emis de pârâtă, act de respingere a cererii de restituire a sumei plătite nedatorat (act de soluționare cu nr. x/01.2019), însă, instanța de fond nu a făcut referire la acest act în considerentele sentinței recurate, ci face referire numai la adresa cu nr. x/15.11.2018, de refuz a restituirii, nu și la actul de soluționare a contestației. În consecință, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., text care arată că: "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății." b) instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 168 alin. (1) Codul de procedură fiscală potrivit cărora: "Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată. (2) în situația în care s-a făcut o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective." Or, prin considerentele sentinței recurate, instanța de fond arată, în esență, că sumele solicitate la restituire de către reclamantă sunt născute din decizii de impunere necontestate și că creanțele astfel rezultate nu pot fi contestate prin procedura de la art. 168 Codul de procedură fiscală, având în vedere că raportul juridic generat de deciziile de impunere necontestate nu poate fi schimbat decât prin înlăturarea actelor administrative respective. Prin cea de-a doua critică, reclamanta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că prin motivarea dată, instanța antamează o argumentare ce vizează un alt raționament (acela că există decizie de impunere ce a generat creanța fiscală, decizie care nu putea fi atacată decât prin procedura de contestare a deciziei de impunere (ca orice alt act administrative-fiscal) și nu prin procedura de la art. 168 Codul de procedură fiscală. Pe de altă parte, aceeași instanță arată că "sunt legale și temeinice actele emise de pârâtă în soluționarea cererii de restituire a sumelor pretins nedatorate" (teza finală a considerentelor sentinței recurate) - deci și motivarea adresei nr. x/15.11.2018.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 ianuarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 09 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de adresa nr. x/15.11.2018, anularea deciziei nr. 9884/14.01.2019 emisă în soluționarea contestației reclamantei împotriva acestui act și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4.060.537,14 solicitată cu titlu de plăți nedatorate. Prima instanță a respins ca nefondată cererea dedusă judecății, reținând în esență, că procedura de restituire reglementată de prevederile art. 168 Codul de procedură fiscală presupune inexistența unui act administrativ fiscal prin care să se fi stabilit creanța fiscală a cărei restituire se solicită ori recunoașterea dreptului reclamantei de a solicita restituirea, independent de existența actului administrativ fiscal, cum este situația în care taxa a fost plătită cu încălcarea dreptului european, în aplicarea principiului efectivității. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Prin primul motiv de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Înalta Curte constată că efectele nulității actelor de procedură se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum, iar actul nul este lipsit de eficacitate și urmează a fi refăcut. Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității, nemijlocirii, decăderea din proba testimonială în anumite condiții vătămătoare pentru partea care a solicitat proba, lipsa dezbaterilor pe fond, etc. Or, în cauza de față recurenta se referă, în concret, la faptul că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății" analizând numai adresa cu nr. x/15.11.2018, de refuz a restituirii și nu s-a pronunțat asupra legalității deciziei de soluționare nr. 9884/14/01.2019. Prin adresa nr. x/15.11.2018, intimata-pârâtă Direcția Venituri Buget Local Sector 2 i-a adus la cunoștință recurentei-reclamante faptul că cererea acesteia de restituire a sumei de 4060537,14 RON nu poate fi soluționată în mod favorabil, având în vedere că nu au fost depuse înscrisuri suplimentare care să modifice punctul de vedere al instituției pârâte exprimat prin adresa nr. x/11.04.2018, deci nu este admisibilă recalcularea obligației de plată. Prin decizia nr. 9884/14.01.2019, contestația formulată de recurenta-reclamantă împotriva adresei nr. x/15.11.2018 a fost respinsă ca inadmisibilă, apreciindu-se că această adresă nu constituie act administrativ fiscal, iar solicitarea de restituire a sumei de 4060537,14 RON a fost clasată. În opinia recurentei-reclamante, caracterul nedatorat al plății rezultă din împrejurarea că suma de 4060537,14 RON, menționată în declarația de creanță înregistrată de intimata-pârâtă în procedura de insolvență a debitoarei falite, a fost calificată ca fiind cota majorată de impozit pe clădire, în legătură cu imobilul din Șos. x, București, alcătuit din teren intravilan în suprafață de 2.511,96 mp și clădire funcțiune mixtă (spațiu comercial+birouri+locuințe) având regim de înălțime 3S+P+1E-P+12 E, proprietate a debitoarei falite. Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că chestiunea litigioasă privind data de la care recurenta-reclamantă datorează impozit pe clădire pentru construcția edificată la adresa din Sos. x, Sector 2 București nu poate fi analizată în acest cadru procesual, în care nu se contestă actele administrativ fiscale de impunere emise de către intimata-pârâtă, ci exclusiv caracterul nedatorat al plăților efectuate de către recurenta-reclamantă cu titlu de impozit pe clădire. Chiar dacă în cauză nu au fost identificate toate deciziile de impunere cu privire la întreaga sumă dedusă judecății, deși au fost solicitate în mod repetat asemenea acte administrativ-fiscale, prima instanță a reținut că inexistența acestora nu a fost contestată de către recurenta-reclamantă, iar stabilirea unei alte date de la care organul fiscal ar fi fost îndreptățit să calculeze impozitul pe clădire constituie o modificare implicită a deciziei de impunere nr. x/13.12.2012, dar și a celorlalte decizii depuse la dosar (decizia de impunere nr. x/6.01.2014 și decizia nr. 21/6.01.2012 referitoare la obligațiile de plată accesorii). Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 168 alin. (1) Codul de procedură fiscală potrivit cărora: "Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată. (2) în situația în care s-a făcut o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective." Și această critică va fi respinsă ca nefondată având în vedere că în cadrul procesual stabilit de către recurenta-reclamantă nu s-a solicitat analizarea legalității unor acte administrativ-fiscal de impunere, ci constatarea caracterului nedatorat al plăților efectuate cu titlu de impozit pe clădire, aspect în raport de care, în mod corect a reținut prima instanță că nu poate fi modificat conținutul raportului de drept fiscal dacă acesta este exprimat prin acte administrativ fiscale ce nu au fost anulate, iar sumele plătite în baza acestor acte nu pot fi restituite prin procedura specială reglementată de art. 168 Codul de procedură fiscală ce presupune inexistența unui act administrativ prin care să se fi stabilit creanța fiscală a cărei restituire se solicită ori recunoașterea dreptului de a solicita restituirea, independent de existența actului administrativ. Așa fiind, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de prima instanță a dispozițiilor art. 168 alin. (1) din Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) nu poate reprezenta un caz de încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității și pe cale de consecință va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susține că, pe de o parte intimata-pârâtă a respins cererea de restituire ca fiind inadmisibilă, iar pe de altă parte că instanța de fond a antamat o argumentare a altui raționament și anume că pe calea prevăzută de art. 168 Codul de procedură fiscală nu poate fi cerută restituirea sumelor achitate cu titlul de impozit. Această critică nu poate fi primită având în vedere că, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile art. 168 din Codul de procedură fiscală menționează în mod expres că se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată, precum și că în situația în care s-a făcut o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective. Acest text de lege reglementează, pe cale administrativă, la cerere, fără parcurgerea unei anumite proceduri, restituirea unei sume de bani în situația în care suma a fost plătită sau încasată din eroare și condiționează restituirea acesteia de lipsa unei datorii, contribuabilul având posibilitatea de a se îndrepta împotriva organului administrativ-fiscal doar în această situație. Or, în cazul de față, Înalta Curte constată că atât timp cât recurenta-reclamantă nu a ales calea contestării actelor administrativ-fiscale prin care s-au stabilit în sarcina sa anumite obligații fiscale, ci în cadrul cererii modificatoare a solicitat completarea probatoriului cu expertiză de specialitate fiscală având ca obiective: stabilirea impozitului pe clădiri și terenuri, pentru imobilul situat în Sos. x sector 2, București, aferent anilor 2013-2015, raportat la valoarea acestuia ce ar rezulta din documentele contabile înregistrate de societatea debitoare, precum și stabilirea cuantumului sumelor stabilite și încasate în plus, cu titlu de impozit pe clădiri și terenuri pentru imobilul situat în Sos. x sector 2, București, aferent anilor 2013-2015, în mod corect prima instanță a reținut că suma solicitată la restituire nu poate fi considerată ca nedatorată pentru a da eficiență dispozițiilor art. 168 Codul de procedură fiscală și să dispune restituirea. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. având în vedere că prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Or, în cauza de față interpretarea textului de lege în raport de care cererea dedusă judecății a fost respinsă, este corectă, prima instanță a analizat problema de drept supusă controlului judiciar prin prisma condițiilor impuse de dispozițiile art. 168 Codul de procedură fiscală, reținând în mod corect că pe această cale nu poate fi modificat conținutul raportului de drept fiscal, iar sumele plătite în baza deciziilor de impunere atât timp cât nu au fost anulare, nu pot fi restituite prin procedura specială reglementată de textul de lege în temeiul căruia recurenta-reclamantă a formulat cererea de restituire. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,