ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 427/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei nr. 286/18.07.2019 privind soluționarea contestației formulate de A. S.R.L. emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și anularea în tot a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 15272/01.04.2019 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrației Sector 2 a Finanțelor Publice. În subsidiar, a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 15272 din 01.04.2019, emisă de Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice București, prin care s-au stabilit obligații fiscale cu titlu de dobânzi și penalități în cuantum de 21.771.681,00 RON, până la soluționarea definitivă a acțiunii în fond.

Hotărârile primei instanțe 2.1. Prin încheierea din 28 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului încheierii pronunțate în cauză în data de 12.06.2020, formulată de reclamantă, prin care s-a solicitat ca instanță să se pronunțe cu privire la restituirea cauțiunii în cuantum de 35.271,68 RON, consemnată conform recipisei de consemnare nr. x din 09.08.2019, în sensul că se restituie către reclamantă cauțiunea în cuantum de 35.271,68 de RON, consemnată conform recipisei de consemnare nr. x din 09.08.2019, depuse în original în prezentul dosar. 2.2. Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 607 din 10 iulie 2020, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. 286/18.07.20219 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Decizia referitoare la obligații fiscale accesorii nr. 15272/01.04.2019 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice.

Recursurile exercitate Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., aceasta formulând, totodată, și recurs incident împotriva considerentelor respectivei sentințe, sentință atacată cu recurs și de către pârâtele Administrația Sector 2 a Finantelor Publice prin Direcția Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală. 3.1. În motivarea recursului principal formulat împotriva încheierii, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat. 3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice prin Direcția Regională a Finanțelor Publice București a invocat drept temei prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În esență, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost fundamentată exclusiv pe susținerile reclamantei și cu încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 15/05.01.2017 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia nr. 1049/A/11.08.2017 a Curții de Apel București. În continuare, a reprodus integral apărările formulate în fața primei instanțe, respectiv a motivelor pentru care consideră că decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere este legală, cu trimitere la dispozițiile legale din Codul de procedură fiscală (art. 173, art. 174 și art. 176) care au stat la baza emiterii acestei decizii și la faptul că, în opinia părții, argumentul potrivit căruia actul atacat ar fi fost emis cu încălcarea Legii nr. 85/2006 coroborat cu art. 179 din Legea nr. 207/2015 nu poate fi primit, pentru că ne aflăm în prezența unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre definitivă a unei instanțe penale, făcând referire, totodată, și la O.G. nr. 30/2017 care a introdus unele dispoziții aplicabile cazurilor speciale de executare silită (art. 266 1 alin. (1) lit. a), art. 266 3 și art. 266 4 din Capitolul Xll 1 ). În concluzie, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat. 3.3. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a încadrat criticile formulate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurenta a susținut, în esență, că hotărârea atacată a fost argumentată pe susținerile reclamantei, fără a se ține cont de apărările pârâtelor, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 266 1 alin. (1) lit. a), art. 266 3 și art. 266 4 din Capitolul XI 1 Dispoziții aplicabile cazurilor speciale de executare silită, În continuare, recurenta a reluat apărările formulate în primă instanță, cu referire la motivele pentru care apreciază că decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii este legală, arătând că nu este de acord cu raționamentul judecătorului fondului, cum că organele fiscale ar fi încălcat art. 179 din Codul de procedură fiscală și art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în opinia părții, un astfel de raționament este în contradicție cu prevederile legale aplicabile. Totodată, a făcut trimitere la O.G. nr. 30/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin care legiuitorul a înțeles necesitatea reglementării specifice a situațiilor de punere în executare a hotărârilor în materie penală, prin introducerea unor dispoziții aplicabile cazurilor speciale de executare silită. Așa cum a arătat, a apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că obligațiile fiscale accesorii au fost stabilite cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 și faptul că dispozițiile art. 266 1 alin. (1) - art. 266 5 din Legea nr. 207/2015 nu sunt aplicabile, pentru că ne aflăm în prezența unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre definitivă a unei instanțe penale și nu a unui act referitor la administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat. Referitor la calculul accesoriilor reprezentând dobânzi și penalități de întârziere recurenta a invocat dispozițiile art. 173 alln.(1), art. 174 alin. (1) și alin. (2) și art. 176 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 care în opinia părții sunt aplicabile. În concluzie, a susținut că obligațiile fiscale accesorii au fost calculate în baza titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr. 15/05.01.2017 pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia penală nr. 1049/11.08.2017 a Curții de Apel București, solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat. 3.

Apărările formulate de recurenta-reclamantă cu privire la recursurile pârâtelor. Recursul incident Prin întâmpinările formulate, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor formulate de pârâte, ca nefondate. Totodată, odată cu întâmpinările, recurenta-reclamantă a formulat și recurs incident sub aspectul considerentelor privind chestiunea aplicării dispozițiilor 266 1 alin. (1) - art. 266 5 din Legea nr. 207/2015, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În concluzie, recurenta-reclamată a solicitat admiterea recursului incident și casarea sentinței atacate cu consecința înlocuirii considerentelor greșit motivate cu propriile considerente.

Procedura derulată în fața instanței de recurs Prin cererea înregistrată la data de 26.10.2020 recurenta-reclamantă a arătat că renunță la judecata recursului declarat împotriva încheierii din data de 28 iulie 2020, conform art. 406 din C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor 1. Constatând că, în cauză, recurenta-reclamantă a formulat cerere de renunțare la judecata recursului principal formulat împotriva încheierii din 28 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, instanța de control judiciar va avea în vedere dispozițiile art. 22 alin (6) din C. proc. civ., care prevăd: "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (1) din C. proc. civ., " Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă." Manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al părții care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil. 2. Regularitatea promovării recursurilor pârâtelor Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității recursurilor pârâtelor, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată. Instanța de control judiciar constată că recursul nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, " (1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 din același cod. În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute la pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar. În cauză, se constată că susținerile recurentelor-pârâte nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., acestea nedezvoltând critici propriu-zise față de hotărârea atacată, ci doar și-au exprimat nemulțumirea în raport cu soluția primei instanțe și au reluat situația de fapt, cu referire la motivele pentru care, în opinia părții, actele administrative contestate au fost emise cu respectarea prevederilor legale, reiterând astfel apărările invocate în fața primei instanțe, fără a formula critici concrete în raport cu aspectele reținute de judecătorul fondului, în realitate nefiind de acord cu raționamentul instanței. Recurentele-pârâte nu circumstanțiază în niciun mod criticile lor, în sensul că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei. Aceste critici ar fi presupus identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și, totodată, demonstrarea modului în care măsurile adoptate de prima instanță încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, critici care însă nu se regăsesc în conținutul cererii de recurs. Or, deși acestea consideră că prima instanță a nesocotit prevederile art. 266 1 alin. (1) - art. 266 5 din Legea nr. 207/2015 nu argumentează în concret respectiva critică din perspectiva considerentelor avute în vedere de judecătorul fondului, ci reia apărările pentru care consideră că actele atacate sunt legale. Înalta Cure reamintește că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, neputând conduce la o nouă judecată în fond, ci asigură numai un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate, așadar, instanța de recurs este competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual. Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, în condițiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind indicate în mod formal drept temei al căii de atac. Prin urmare, susținerile recurentelor-pârâte nu reprezintă critici împotriva sentinței recurate și ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigențelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. 4. Recursul incident În ceea ce privește recursul incident formulat de reclamantă împotriva considerentelor aceleiași sentințe, instanța de control judiciar are în vedere prevederile art. 472 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora, "(2) Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect." Legiuitorul a înțeles să transpună aplicarea acestor prevederi și în privința procedurii de soluționare a recursului, astfel, potrivit art. 491 alin. (1) din C. proc. civ.: "(1) Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile." Ținând cont că soluția dată în privința recursului declarat de pârâte nu implică cercetarea fondului, va constata că a rămas fără efect recursul incident declarat de reclamantă. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 406 alin. (6) teza a doua din C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunțarea reclamantei la judecata recursului principal. Totodată, în temeiul art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursurilor formulate de pârâte. De asemenea, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 472 alin. (2), art. 491 alin. (1) și art. 494 din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de reclamantă.