ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 350/2021

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10 aprilie 2018 reclamantul A., specialist în cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție (DNA), în contradictoriu cu pârâta Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, în temeiul Legii nr. 153/2017 a formulat plângere împotriva Ordinelor Procurorului șef al DNA nr. 537 din 20.12.2017 și nr. 87 din 02.03.2018 (de respingere a contestației formulate împotriva Ordinului nr. 537 din 20.12.2017), solicitând admiterea contestației în ceea ce-l privește și recunoașterea dreptului pretins, acordarea drepturilor salariale începând cu 01.01.2018 în conformitate cu Legea și obligarea pârâtei la emiterea unui nou Ordin de salarizare care să țină cont de prevederile Legii prin prisma vechimii în funcție; acordarea dobânzii legale pentru perioada 01.01.2018 și până la data plății efective a diferenței drepturilor salariale.

Prin sentința civilă nr. 2677 din 8 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul invocând motive de nelegalitate și netemeinicie solicitând admiterea, in rejudecare, a acțiunii, cu consecințele expuse în petitele acesteia.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 26 ianuarie 2019 a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 12 mai 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Cauza a fost suspendată având în vedere dispozițiile Decretului Președintelui României privind instituirea stării de urgență nr. 195 din 16 martie 2020, fiind repusă pe rol la data de 7 iulie 2020.

Analizând actele și lucrările dosarului, in raport de dispozițiile 20 din Legea nr. 554/2004 precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este intemeiat în limitele in continuare arătate.

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței, reclamantul A., specialist în cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție (DNA), în contradictoriu cu pârâta Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, în temeiul Legii nr. 153/2017 a formulat plângere împotriva Ordinelor Procurorului șef al DNA nr. 537 din 20.12.2017 și nr. 87 din 02.03.2018 (de respingere a contestației formulate împotriva Ordinului nr. 537 din 20.12.2017), solicitând admiterea contestației în ceea ce-l privește și recunoașterea dreptului pretins, acordarea drepturilor salariale începând cu 01.01.2018 în conformitate cu Legea și obligarea pârâtei la emiterea unui nou Ordin de salarizare care să țină cont de prevederile Legii prin prisma vechimii în funcție; acordarea dobânzii legale pentru perioada 01.01.2018 și până la data plății efective a diferenței drepturilor salariale.

Prin Ordinul nr. 537 din 20.12.2017, art. 1 pârâta a stabilit că reclamantul beneficiază de un salariu de bază majorat cu 25% față de nivelul acordat lunii decembrie 2017, fară a se depăși nivelul salariului de bază stabilit pentru anul 2022. Pârâta a comunicat printr-o anexă la prezentul Ordin, tabelul cu funcțiile gradațiile pentru vechimea în muncă și drepturile salariale ale specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, stabilite conform Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, începând cu data de 01.01.2018.

Recurentul - reclamant a depus la termenul de judecată Ordinul nr. 20 din 20 ianuarie 2021 emis de intimat prin care, începând cu data de 1 ianuarie 2021 s-a acordat recurentului - reclamant vechimea in funcție de la 15-20 de ani precum și indemnizația salarială aferentă, potrivit Cap. I lit. B) nr. crt. 4 art. 1 lit. e), art. 4, art. 7 alin. (1) și art. 22 din Anexa V, precum și nota nr. x din Cap. I lit. A) din Anexa VIII din Legea cadru nr. 153/2017.

Obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția reclamantului de a i se recunoaște drepturile salariale in sensul prevăzut la Cap. I lit. B) nr. crt. 4, adică salariul unui procuror cu grad de judecătorie cu gradația stabilită pe orizontală și cu vechimea în funcție stabilită pe verticală.

Instanța de control judiciar apreciază că emiterea ordinului menționat nu afectează, prin ea însăși, legalitatea sentinței recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunțării acesteia, dar pune problema subzistenței obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, având în vedere că la acest moment actele contestate nu își mai produc efectele.

Astfel, Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., republicat, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenții, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deși condiția existenței obiectului acțiunii a fost îndeplinită la data promovării acțiunii, ulterior, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 20/20 ianuarie 2021 și a satisfacerii pretențiilor reclamantului, obiectul cererii sub acest aspect nu mai subzistă.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâtul a recunoscut drepturile salariale pretinse reclamant, fiind realizată pretenția concretă dedusă judecății, astfel că demersul judiciar formulat de reclamant privind emiterea ordinului de salarizare este la acest moment lipsit de obiect, urmând să fie respins ca atare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea rămasă fără obiect,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurent-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2677/2018 din 8 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând cauza:

Respinge acțiunea formulată de recurentul - reclamant ca rămasă fără obiect.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 ianuarie 2021.