ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3333/2021

Ședința publică din data de 3 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 17604/01.11.2018 și obligarea pârâtului la plata sumei de 12.050,36 RON, reprezentând diferența dintre creanța reclamantei și suma admisă.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2120 din 28 iunie 2019, a admis cererea formulată de reclamantă astfel cum a fost precizată, a anulat decizia contestată, în parte, relativ la punctul 2, obligând pârâtul și la plata diferenței de despăgubire în sumă de 10.605,59 RON.

Totodată, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei și a obligat pârâtul la suma de 8025 RON cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a reluat situația de fapt și a susținut, în esență, că prima instanță a încălcat prevederile art. 1270 din C. civ.

Astfel, a arătat că plata reparației autoturismului nu a fost făcută, factura și devizul nefiind suficiente pentru a atesta efectuarea reparațiilor în cuantumul solicitat de către intimată, determinând astfel stabilirea valorii despăgubirilor raportat la clauzele contractului Casco încheiat între părți.

Așadar, motivele respingerii sumei de 12.050,36 RON se circumscriu clauzelor contractului Casco încheiat între părți - dispozițiile Cap. 11- art. 11.10 din Condițiile de asigurare Casco coroborate cu dispozițiile art. 6.1.2 lit. a) din aceleași condiții, având în vedere și înscrisurile depuse de intimată in susținerea pretențiilor sale.

În opinia părții, respectivul contract nu a avut relevanță juridică pentru expertul care a efectuat expertiza și nici pentru instanță, nedându-se eficiență juridică clauzelor contractului de asigurare care permit reducerea contravalorii devizului în cazul în care reparația nu este făcută de o unitate service autorizată, iar vechimea autovehiculului (peste 4 ani) impune aplicarea acestor clauze de stabilire a despăgubirii prin raportare la prețurile pieselor secundare pentru piesele care trebuie înlocuite.

În acest sens, a precizat că devizul de care se prevalează reclamanta nu este însoțit de autorizația RAR cu anexele aferente, care să ateste dreptul legal al unității reparatoare de a putea efectua reparații acestui tip de autoturism, fapt pentru care s-a concluzionat că respectiva unitate nu este autorizată pentru efectuarea reparației, situație în care, potrivit art. 11.10 din Contract coroborat cu art. 6.1.2 lit. a) (Condițiile de asigurare) se acordă despăgubiri pe baza evaluării reprezentanților Asiguratorului.

Or, pentru ca Fondul să respecte cele doua cerințe - acordarea despăgubirii necesare pentru procurare piese noi, dar de pe piața secundară, astfel cum prevăd dispozițiile contractului încheiat între părți, astfel încât să fie respectată valoarea autovehiculul la momentul anterior accidentului rutier, - a aplicat un discount de 40%, deci o deducere a prețului pieselor pentru care soluția tehnologica a fost de înlocuire, pe deplin justificat.

Recurentul a susținut că Fondul nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri și nici cele pretinse prin cererile de plată pretinse de petenți, ci este obligat să facă propria evaluare și să acționeze diligent cu sumele care îi stau la dispoziție, respectând principiul echității și rezonabilității, precum și contractele de asigurare încheiate între părți și legislația aplicabilă în materie, astfel încât soluționarea cererilor să respecte atât scopul înființării și funcționarii F.G.A., cât și condițiile contractuale și legislația aplicabilă fiecărei cereri în parte.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinare, intimata-reclamată A. a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală.

A susținut că recurentul a indicat în mod eronat dispozițiile 11.10 din Condițiile de asigurare, care se referă la situația "daunei totale", în cauză fiind aplicabile prevederile art. 11.7 lit. A) pct. b) din Condițiile de asigurare și care nu menționează dreptul Asiguratorului de a aplica o depreciere de 40% asupra valorii pieselor, iar paguba a fost probată atât cu factura și devizul de reparație, cât și cu expertiza judiciară efectuată în cauză.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a normelor legale incidente și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei FGA nr. 17604/01.11.2018 și obligarea pârâtului la plata sumei de 12.050,36 RON, reprezentând diferența dintre creanța reclamantei și suma admisă, ulterior reclamanta precizându-și câtimea pretențiilor prin raportare la cele stabilite de expert.

Curtea de apel București a admis cererea formulată de reclamantă astfel cum a fost precizată, a anulat decizia contestată, în parte, relativ la punctul 2, a obligat pârâtul și la plata diferenței de despăgubire în sumă de 10.605,59 RON, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată solicitate.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin decizia contestată Fondul a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 11.541,17 RON și a respins cererea de plată cu privire la suma de 12.050,36 RON, invocând prevederile contractuale și faptul că reclamanta nu a depus documente justificative de plată.

Referitor la despăgubirile solicitate, instanța de control judiciar reține că intenția legiuitorului este de recunoaștere a dreptului celui asigurat la despăgubire în mod integral.

În acest sens, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize judiciare, cu care s-a dovedit că reclamanta a depus un deviz întocmit de unitatea reparatoare în sistem B., sistem similar cu cel C. utilizat de pârât, expertul stabilind că diferența între cele două devize provine din aplicarea nejustificată de către pârât a unui discount de 40% la valoarea pieselor, motivat de faptul că nu s-ar fi făcut dovada cu factură a pieselor folosite la reparație.

Așa fiind, se reține că în mod corect prima instanță a ținut cont de calculația realizată de către expertul judiciar, reținând că pârâtul în mod greșit a dat prevalență unui mod de calcul specific pentru situațiile în care nu ar fi probate efectuarea și specificul reparațiilor, în condițiile în care la dosar s-au depus devizul de reparații și factura fiscală aferentă, expertul având în vedere aceste documente, așa încât nu poate reprezenta temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către acesta.

Contrar criticilor recurentului, prima instanță nu a încălcat prevederile legale incidente și dispozițiile contractuale invocate.

Prin urmare, în lipsa unui temei legal, nu se poate valida demersul autorității recurente-pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază echitabil, folosit un preț considerat rezonabil pentru manopera implicată în realizarea reparației.

Din perspectiva dreptului celui asigurat la despăgubire în mod integral sunt relevante prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, potrivit cărora, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Totodată, art. 12 alin. (2) teza finală din același act normativ prevede că, "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispun că, "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2120 din 28 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 3 iunie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.