ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1116/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei FGA nr. 11554/27 11.2017 și obligarea acestuia la emiterea deciziei de restituire a sumei de 25712,35 RON, reprezentând despăgubiri pentru reparațiile autoturismului marca x, cu nr. de înmatriculare x, consecință a accidentului de circulație din data de 22 05 2013, la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi asupra sumelor menționate, cu începere de la data de 22 08 2013 și până la data plății efective, 4876,37 RON cu titlu de cheltuieli de judecată onorariu avocațial 1000 RON, taxa judiciara de timbru 971 RON, regularizare daună 1000 RON și expertiza judiciară 1376,37 RON.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3906 din 3 octombrie 2018, a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci motive străine de natura pricinii, și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit recurentei, în mod greșit prima instanță a respins acțiunea, apreciind că reclamanta nu era la data producerii accidentului rutier proprietarul autoturismului avariat în accidentul rutier care a avut loc și că proprietar ar fi fost B., ignorându-se contractul de vânzare-cumpărare încheiat între B. și reclamantă la data de 27 02 2013 și certificatul de atestare fiscală, din care reiese cert că aceasta a achitat taxele și impozitele pentru autoturism, data dobândirii fiind 27 02 2013, cu 3 luni anterior accidentului (22.05.2013).

Totodată, a precizat că dosarul de daună a fost deschis pe numele fostului proprietar întrucât acesta era înscris în certificatul de înmatriculare al autoturismului, având în vedere procedura internă a societății de asigurare, însă la cererea asigurătorului aceasta a făcut dovada dreptului de proprietate, prin depunerea înscrisurilor menționate, s-a adresat în termen legal Judecătoriei Avrig pentru recuperarea despăgubirii în contradictoriu cu C., care nu a contestat faptul că este proprietarul autoturismului, iar ulterior deschiderii procedurii insolvenței a respectat prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În continuare, recurenta a apreciat că prima instanță a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale incidente în cauză.

Astfel, au fost nesocotite prevederile art. 12 din Legea nr. 213/2015, pentru că avea posibilitatea să se adreseze direct autorității pârâte cu cerere de despăgubire, în termenul legal, respectiv până ia data de 25.07.2016, formulând cererea de despăgubire în termen, respectiv la data de 15.02.2016.

Totodată, în mod greșit prima instanță, în lipsa unor probe certe, a reținut că din probele administrate nu rezultă producerea avariilor așa cum este descrisă de cei doi conducători auto, deși declarațiile date de aceștia nu au fost infirmate prin niciun mijloc de probă, iar motivarea pârâtului nu a vizat neconcordanța între aceste declarații.

De asemenea, prima instanță a ignorat faptul că autoritatea pârâtă avea obligația să ia măsurile necesare în vederea deschiderii dosarului de daună, de a constata din punct de vedere tehnic avariile, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii accidentului, încălcându-se astfel art. 22 din C. proc. civ.

În concluzie, a solicitat admiterea acestuia și casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei FGA nr. 11554/27 11.2017 și obligarea acestuia la emiterea deciziei de restituire a sumei de 25712,35 RON, reprezentând despăgubiri pentru reparațiile autoturismului marca x, cu nr. de înmatriculare x, consecință a accidentului de circulație din data de 22 05 2013, la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi asupra sumelor menționate, cu începere de la data de 22 08 2013 și până la data plății efective, 4876,37 RON cu titlu de cheltuieli de judecată onorariu avocațial 1000 RON, taxa judiciara de timbru 971 RON, regularizare daună 1000 RON și expertiza judiciară 1376,37 RON.

Curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci motive străine de natura pricinii, respectiv că au fost ignorate actele depuse la dosar cu care a făcut dovada dreptului de proprietate asupra autoturismului.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. în cauză fiind respectate toate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil,

Contrar susținerilor recurentei, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva întrunirii condițiilor de răspundere civilă delictuală, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior,

Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

1.2. Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin Decizia nr. 11554/27.11.2017, contestată în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins pretențiile formulate de reclamantă privind contravaloarea reparației autovehiculului avariat, cât și cheltuielile de judecată în cuantum de 13376,37 RON, efectuate în Dosarul nr. x/2015, dosar suspendat de Judecătoria Avrig ca urmare a falimentului asigurătorului C..

Contrar susținerilor recurentei, se constată că judecătorul fondului a aplicat în mod corect prevederile legale incidente în cauză.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1996 privind asigurările și reasigurările în România (forma în vigoare la data evenimentului rutier) potrivit cărora "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, (…)".

Totodată, la art. 50 din lege se prevede că "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri."

Astfel, în cazul particular al prejudiciilor produse prin accidente de circulație, plata despăgubirilor revine societății de asigurare cu care a fost încheiat contractul de asigurare de răspundere civilă pentru autovehicul condus de persoana vinovată de eveniment.

Competența pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a acorda despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a accidentelor rutiere, în condițiile deschiderii procedurii de insolvență față de asigurator, a fost stabilită potrivit prevederilor Legii nr. 213/2015.

Este de subliniat că, în cauză, cererea de plată a fost formulată de către reclamantă, însă fără să facă dovada producerii prejudiciului în patrimoniul său, cererea de despăgubire adresată societății de asigurare fiind formulată tot de către aceasta, cum corect a reținut și prima instanță.

Prin urmare, nu rezultă întrunirea condițiilor de răspundere civilă delictuală, având în vedere că la data producerii accidentului proprietarul autoturismului avariat, cu numărul de înmatriculare x, nu era reclamanta, ci, potrivit talonului, numitul B., asepect reținut și în raportul de expertiză de care s-a prevalat reclamanta (efectuat în Dosarul nr. x/2015).

Mai mult decât atât, din actele depuse la dosar nu rezultă producerea avariilor ca urmare a accidentului produs, astfel cum este descris de către cei doi conducători auto implicați în eveniment, iar raportul de expertiză depus la dosar de către reclamantă nu conduce la o altă concluzie, cum corect s-a apreciat și de judecătorul fondului.

Altfel spus, avariile autoturismului în cauză nu corespund dinamicii accidentului, iar daunele se acordă într-un alt context.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată sunt relevante dispozițiile art. 2 din Legea nr. 213/2015 care stabilesc rolul Fondului de Garantare a Asiguraților, reținute în mod corect în considerentele hotărârii atacate, observându-se, totodată, faptul că nu există o hotărâre definitivă cu privire la obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

În fine, în ceea ce privește critica potrivit căreia prima instanță ar fi nesocotit prevederile art. 12 din Legea nr. 213/2015 se constată că aceasta este străină cauzei, nefiind avută în vedere o eventualitate tardivitate a cererii părții de către autoritatea pârâtă și nici de către prima instanță.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 3906 din 3 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.