ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6091/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

La data de 10.09.2019 reclamanta A. S.A. a învestit Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, cu o acțiune formulată în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând anularea deciziei emise de pârât, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în sumă de 99.052,29 RON reprezentând despăgubire achitată de reclamantă către asiguratul Casco, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 533 din 13 februarie 2019, Curtea de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestatia formulată de A. S.A. în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 533/2019, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar în rejudecare, admiterea în tot a contestației, în sensul anulării deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, respectiv a înlăturării din considerente a mențiunii privind modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu consecința obligării intimatei FGA la plata sumei de 99.052,29 RON.

În opinia recurentei, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Cererea de plată formulată de A. nu este tardivă. Instanța de fond a identificat greșit data de la care a început să curgă termenul de 90 de zile pentru valorificarea dreptului de creanță al A..

Susține recurenta că, hotărârea recurată a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Precizează recurenta că, interpretarea contrară a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, astfel cum aceasta a fost expusă de instanța de fond conduce la o încălcare și/sau limitare a efectelor instituției subrogației în drepturile creditorului, împrejurare ce în mod evident nu poate fi primită; creează o discriminare, din perspectiva egalității în fata legii, între situația unui număr de zece persoane care se pot îndrepta fiecare împotriva Fondului până la limita sumei de 450.000 RON, și situația persoanei care s-a subrogat în drepturile celor zece asigurați, dar care se va putea îndrepta împotriva Fondului doar pentru o sumă globală de 450.000 RON; încalcă dreptul de proprietate al A. cu privire la sumele ce îi sunt cuvenite ca urmare plății efectuată către persoanele asigurate și subrogării în drepturilor acestor persoane [art. 44 alin. (2) din Constituție și art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În cauza de față, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat prin formularea cererii de plată înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraților, sub nr. x/02.07.2018, plata a sumei de 99.052,29 RON reprezentând despăgubirea achitată de către aceasta asiguratului său Casco. În temeiul cererii de plată formulate de către societate s-a format dosarul de daună nr. x, dosar pentru care a fost emisă Decizia nr. 16447/20.08.2018, criticată în cauză.

Prin Decizia nr. 16447/20.08.2018, FGA a respins cererea de plată a reclamantei, având în vedere că, pe de o parte petenta a înteles să formuleze și să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la F.G.A., întrucât dreptul de creanță s-a născut anterior datei de 28.04 2016 - data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pentru asigurătorul B. S.A, iar pe de alta parte, anterior soluționării acesteia, FGA a plătit creditorului S.C. A. suma totală de 450.000 RON el neputând face plăți în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015.

Recurenta-reclamantă a susținut că, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Cererea de plată formulată de A. nu este tardivă. Instanța de fond a identificat greșit data de la care a început să curgă termenul de 90 de zile pentru valorificarea dreptului de creanță al A..

Instanța de fond în mod corect a reținut că, deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015, în dosarul nr. x de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VII-a civilă, ce a devenit definitivă la data de 28.04.2016.

Instanța observă că, cererea recurentei-reclamante a fost depusă tardiv întrucât ultima zi de depunere a cererilor de plată de către creditorii de asigurări, în cazul B. S.A., a fost 28 iulie 2016 raportat la data rămânerii definitive a sentinței de deschidere a procedurii de faliment.

Prin sentința nr. 9661/03.12.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VII-a a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Hotărârea sus-menționată a devenit definitivă la data de 28.04.2016.

Creanța recurentei-reclamante s-a născut anterior rămânerii definitive a sentinței prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului.

Astfel, conform art. 1381 C. civ.:

"(1) Orice prejudiciu da dreptul la reparație. (2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar daca acest drept nu poate fi valorificat imediat. (…)."

Prin urmare, în cazul recurentei, termenul de 90 de zile a început să curgă la data de 28.04.2016.

Cererea de plată adresată Fondului a fost formulată la data de 2.07.2018, după expirarea termenului de 90 de zile, de decădere, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Obligația depunerii cererii la Fondul de Garantare a Asiguraților în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului este prevăzută de lege.

Art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie un termen de decădere.

Termenul de decădere reprezintă intervalul de timp în interiorul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat, printr-o dispoziție imperativă a legii, să-și exercite acel drept, sub sancțiunea stingerii acestuia.

Conform art. 2545 alin. (1) C. civ.:

"(1) Prin lege sau prin voința părților, se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Pentru a nu pierde dreptul subiectiv de a obține valorificarea dreptului său de creanță, în condițiile art. 2545 alin. (2) din C. civ., creditorul de asigurare trebuie să își exercite opțiunea, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, înăuntrul termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului este prevăzută de lege.

Prin urmare, întrucât recurenta a formulat cererea de plată după expirarea termenului de decădere instituit de art. 14 din Legea nr. 213/2015, în mod legal aceasta a fost respinsă ca tardivă.

A mai susținut recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1). și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În mod corect, prima instanță nu a reținut susținerile reclamantei cu privire la aplicarea Legii nr. 136/1995 privitor la dreptul reclamantei de a fi despăgubită din disponibilitățile FGA.

Astfel, instanța reține că intimatul-pârât a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că recurenta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., putând recupera suma maximă de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului.

De altfel intimatul-pârât nu a negat dreptul recurentei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilitățile Fondului, acesta fiind recunoscut prin plățile efectuate până la momentul atingerii plafonului legal maxim.

Astfel, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, "Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment." Potrivit art. 4 alin. (1) lit. e), plafonul de garantare reprezintă "nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi."

De asemenea, conform art. 2 alin. (3), "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5 (…)."

Din textele legale citate, rezultă că legiuitorul a impus plafonul maxim pe "un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", iar recurenta, în urma subrogării în drepturile asiguraților săi Casco, devine un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, deținând mai multe creanțe de asigurări.

Recurenta nu poate fi considerată creditor de asigurare pentru fiecare dintre asigurații săi Casco, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, cumulând creanțele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilitățile Fondului.

Mai mult decât atât, introducerea de către legiuitor a plafonului maxim care se poate obține de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asigurații. Se impune a fi subliniat că interpretarea și aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie să corespundă intenției reale a legiuitorului de a reglementa raporturile juridice născute urmare declanșării procedurii de faliment a asigurătorului, în acord cu interesul public avut în vedere, și anume protejarea asiguraților, prin acoperirea în mod egal a creanțelor de asigurări deținute împotriva asigurătorului în faliment, până la concurența sumei de 450.000 RON, iar nu prin garantarea plății integrale a tuturor creanțelor de asigurări.

În acest sens, la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 se prevede expres că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător".

Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanței sale, câtă vreme are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferență neplătită de către F.G.A. poate fi cerută de către reclamantă din averea debitoarei B., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015 - "Creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la tratamentul discriminatoriu, acestea nu pot fi primite, întrucât persoanele păgubite, care se adresează individual F.G.A., și asigurătorii Casco, care se adresează F.G.A. pentru recuperarea despăgubirilor plătite propriilor asigurați, nu se află într-o situație identică sau similară, având în vedere că recurenta a beneficiat de plata unor prime de asigurare, asumându-și riscul plății de despăgubiri către propriul asigurat.

Referitor la critica care vizează încălcarea de către intimatul-pârât a prevederilor art. 44 alin. (2) și art. 53 alin. (2) din Constituția României, precum și ale art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța reține că, potrivit jurisprudenței CEDO în materia dreptului de proprietate, bunurile, în sensul articolului 1 din Protocolul 1, pot fi bunuri existente sau valori patrimoniale, inclusiv creanțele, pentru care se poate pretinde că există cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Având în vedere că la momentul încheierii contractului de asigurare, legea în vigoare (Legea nr. 136/1995) nu prevedea, în cazul falimentului unui asigurător, plafonarea despăgubirilor acordate de către Fond, problema care se pune este dacă simpla încheiere a contractului de asigurare și conținutul dispozițiilor Legii nr. 136/1995 erau suficiente să dea naștere speranței legitime a reclamantei de a vedea concretizat dreptul la despăgubire de către FGA.

Or, în raport de argumente reținute în contextul examinării datei la care s-a născut raportul juridic litigios, corect s-a apreciat că anterior recurenta nu avea un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil și exigibil, fiind beneficiara unei valori patrimoniale condiționate, care s-ar fi stins prin nerealizarea condiției și neputând beneficia, în aceste condiții, de protecția Convenției.

În lipsa existenței unui "bun", în sensul autonom al Convenției, instituirea unui plafon de garantare prin dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu poate determina încălcarea dreptului de proprietate al recurentei, impunându-se precizarea că această concluzie a Curții face de prisos analiza elementelor constând în existența ingerinței, a legitimității scopului acesteia și a proporționalității sale.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 533 din 13 februarie 2019 a Curții de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2021.