ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1228/2021

Ședința publică din data de 2 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 13.01.2017 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea Deciziei FGA nr. 3284 din 27.12.2016 ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 2270,48 RON reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco, obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluționării prezentului litigiu.

Prin sentința nr. 1777/2018 din data de 13 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite cererea formulata de reclamanta A. S.A., x, cu sediul în Bucuresti în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cu sediul în București, în parte.

Anulează Decizia emisă de pârât.

Obligă pârâtul să analizeze cererea de plată depusă de reclamantă, pe condițiile de fond, dincolo de plafonul de 450.000 RON și să emită un act administrativ.

Respinge în rest cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei 300 RON cheltuieli de judecată.".

Împotriva sentinței civile nr. 1777/2018 din data de 13 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, referitor la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei A., care deține o creanță de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obținut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogației legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilitățile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile și limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

A mai arătat că intimata-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu precizarea că această creanță de 450.000 RON este înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Recurentul-pârât a mai invocat greșita interpretare dată de către prima instanța dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care apreciind că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A., adaugă la lege. Consideră că dispozițiile actului normativ în discuție stabilesc o cu totul altă situație decât cea reținută în considerentele sentinței recurate, întrucât dacă leguitorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanță de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, sens în care invocă și defintiile date de art. 4 din Legea nr. 213/2015 noțiunilor de creditor de asigurări și creanțe de asigurare.

De asemenea, a invocat art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, 24 alin. (2) lit. a) și b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, precum și Ordinul CSA nr. 5/2010, texte care se referă la limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, recurentul-pârât susținând că în cazul acestei limitări, ce privește exclusiv și explicit asigurătorii, limitarea este raportata la un eveniment - risc asigurat, și nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligațiile Fondului de Garantare a Asiguraților limitarea este expresă și neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se distincție între asigurător și FGA.

Aceasta întrucât necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 stabilind că "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date C. și de a elibera certificat privind daunele înregistrate", recurentul-pârât concluzionând că, astfel, nu are nici obligația de plată a despăgubirilor/indemnizațiilor în cazul falimentului unui asigurător, în locul asigurătorului din contractul de asigurare, așa încât interpretarea dată de către instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală.

Mai mult, a considerat că preluarea de către FGA a obligațiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziție legală din Legea nr. 213/2015, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 503/2004 ori în alt act normativ.

Totodată, a susținut că prima instanță a ignorat dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și cu art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015, ce stabilesc scopul înființării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, asigurând astfel efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

A susținut că raportul juridic de asigurare își păstrează părțile de la momentul încheierii acestuia, obligațiile Fondului fiind obligații proprii.

De asemenea, recurentul-pârât a susținut că interpretarea dată de către prima instanță încalcă scopul înființării acestei instituții, precum și modalitatea de funcționare a mecanismului de garantare, precum și faptul că în speță, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante A. S.A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, instanța fiind în eroare și cu privire la acest aspect, întrucât plafonul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare și nu pe creditor de asigurare, creanța A. S.A. fiind proprie și exclusivă, în condițiile în care intimata-reclamanta își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie B. S.A., aflat în faliment. Astfel, atunci când asigurătorul CASCO formulează o acțiune în regres contra asigurătorului RCA, acesta o formulează în nume propriu, iar nu în numele asiguratului său, pentru care a achitat indemnizația de asigurare.

Prin urmare, a susținut că activitatea de regres este o activitate de asigurare, specifică profesionistului, proprie exclusiv asigurătorilor autorizați potrivit legii, iar creanța urmărită de asigurător este o creanța de asigurare proprie, exclusivă asigurătorilor, nu și persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plății indemnizației de asigurare.

A invocat cele statuate de Curtea Constituționala prin Decizia nr. 80/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reținând că aceste dispoziții instituie o procedură necontencioasa pentru soluționarea petițiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiuni în justiție pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se considera creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată.

A mai considerat că în mod nelegal instanța a înlăturat susținerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A., respectiv instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 213/2015, a prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014, întrucât calitatea de creditor a A. nu poate fi tratată diferit în cadrul celor două proceduri desfășurate concomitent, din corelarea cărora reiese faptul că legislația specifică falimentului integrează procedurile administrative de plată desfășurate prin intermediul FGA, iar unitatea de scop a legislației în materia insolvenței impune și o unitate de interpretare a acesteia.

A menționat că în mod greșit prima instanța a ignorat conduita neechivocă a contestatoarei A. S.A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calității sale de unic creditor de asigurare și deținător al unei creanțe în cuantum de 450.000 RON și nu mai mult, aceasta figurând cu o creanță în acest cuantum în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A..

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților reclamanta a solicitat plata contravalorii daunelor produse autovehiculului asigurat, reprezentând despăgubiri achitate de reclamantă asiguratului său CASCO, persoană păgubită în urma implicării într-un eveniment rutier alături de o terță persoană ce deținea asigurare RCA eliberată de B..

Prin Decizia nr. 3284 din 27.12.2016 pârâtul FGA a respins cererea de plată formulată de reclamantă, în esență, în baza dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. Pentru a dispune respingerea cererii de plată, pârâtul FGA a avut în vedere exclusiv faptul că în privința reclamantei (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de pârât pot fi grupate și rezumate după cum urmează:

- critici vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv cu privire la plafonul maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare;

- critici vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, referitor la calitatea de creditor de asigurare al intimatei-reclamante;

- critici privind incidența procedurii falimentului asigurătorului B. în privința modului de soluționare a prezentei cereri de plată.

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate și vor fi respinse în consecință.

Astfel, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt corecte, fiind congruente celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor recurentului-pârât, fiind suficientă constatarea că decizia prin care acesta a respins cererea de plată formulată de intimata-reclamantă cu privire la suma de 2 270,48 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținut ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi menținută soluția de anulare a acesteia, pronunțată de către prima instanță. Astfel, argumentele prezentate de către recurentul-pârât, cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, sunt neîntemeiate, aspect confirmat și de considerentele Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În egală măsură, Înalta Curte apreciază a nu mai fi necesară nici analiza motivelor de recurs referitoare la efectele procedurii falimentului asigurătorului, având în vedere că toate argumentele prezentate în susținerea acestor critici erau subsumate susținerii interpretării pârâtului asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, inclusiv din perspectiva calității de creditor de asigurare a societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Or, aceste aspecte au fost dezlegate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor reținute de către prima instanță, determinând pronunțarea de către instanța de control judiciar a unei soluții de respingere a acestor critici.

Pentru argumentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1777/2018 din data de 13 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2021.