ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1266/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 ianuarie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 19 mai 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 3297 din 27.12.2016, emisă de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x din 01.11.2016;

(ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 3113,50 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1778 din 13 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

(ii) a anulat decizia emisă de pârât;

(iii) a obligat pârâtul să analizeze cererea de plată depusă de reclamantă, pe condițiile de fond, dincolo de plafonul de 450.000 RON și să emită un act administrativ;

(iv) a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată;

(v) a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 300 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1778 din 13 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

Recurentul-pârât critică argumentul instanței de fond referitor la neconstituționalitatea sintagmei "în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", prevăzută de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, apreciind că prima instanță a încălcat prevederile art. 146 lit. d) din Constituție, care stabilesc atribuțiile Curții Constituționale și art. 147 din legea supremă. Conform încheierii de ședință din 19 mai 2017, instanța a suspendat soluționarea acțiunii până la soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională, însă, ulterior, a reluat judecata cauzei și, la data de 13 aprilie 2018, a pronunțat sentința recurată, deși pe rolul Curții Constituționale exista înregistrată sesizarea ce formează obiectul dosarului nr. x/2017, cu termen de judecată la 17 iulie 2018.

Învederează recurentul că între intimata-reclamantă și FGA nu a existat un raport juridic de garantare, care să se fi născut o dată cu încheierea poliței de asigurare, obligația de garantare rezultând din prevederile Legii nr. 213/2015, iar nu dintr-un contract de asigurare. De asemenea, Directiva 2009/13/CE se referă la despăgubirile ce se acordă în temeiul unui contract de asigurare de răspundere civilă, iar nu la obligația statului de a garanta creditorii de asigurări în cazul falimentului asigurătorului.

Instituirea unui plafon de garantare în legislația română în domeniul asigurărilor a reprezentat o necesitate, limitarea despăgubirilor fiind o practică agreată și aplicată de majoritatea statelor UE. O astfel de limitare a despăgubirilor a existat și anterior, conform OMF nr. 1998/1996, iar scheme de garantare există și în piața bancară și pe piața de capital. Fondul de Garantare a Asiguraților, fiind o schemă de garantare, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu poate fi asimilat societăților de asigurare, nu preia funcțiile acestora, iar disponibilitățile sale nu sunt suficiente pentru plata integrală a despăgubirilor cuvenite creditorilor de asigurări.

Pentru toate aceste motive, apreciază recurentul-pârât că instanța de fond a stabilit în mod greșit că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 sunt neconstituționale.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în referire la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei A., care deține o creanță de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obținut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogației legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilitățile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile și limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanțelor preluate de la asigurații CASCO, însă suma maximă pe care o poate obține în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât apreciază a fi greșită interpretarea primei instanțe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte și că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. și persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. și asiguratul său. Consideră recurentul, în esență, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispozițiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la un "contract de asigurare". În același sens sunt și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014, Ordinul CSA nr. 11/2011 și Ordinul CSA nr. 5/2010.

Astfel, susține recurentul, interpretarea primei instanțe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligațiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înființării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și de art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziție legală nu prevede preluarea de către Fond a obligațiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuși scopului legal al acestei instituții publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător prin efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA, potrivit condițiilor și plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor de produse și servicii de asigurare, iar nu ca obligații proprii sau ca obligații ale asigurătorului în faliment.

Așadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfășoară operațiuni administrative și intră în raporturi de drept administrativ cu petenții. Obligațiile Fondului sunt obligații noi, proprii, iar nu obligații preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanța de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) și alin. (3) și de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfășoară acte și operațiuni comerciale, în scopul obținerii de profit care, pentru diferența de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire și creanța pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reținută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanța pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura și condițiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

O altă critică formulată în raport de sentința atacată s-a referit la încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) C. proc. civ. și art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 503/2004, în ceea ce privește interpretarea dată mențiunilor din Lista potențialilor creditori de asigurări. În prim rând, recurentul a susținut că acest aspect nu a fost pus în discuția părților, fiind încălcat principiul contradictorialității. În al doilea rând, argumentul instanței de fond este neîntemeiat întrucât Lista potențialilor creditori de asigurări este publicată anterior verificării, de către Comisia specială, a dosarelor de daună și a cererilor de plată, pe care le poate admite sau respinge, conform art. 13 din Legea nr. 213/2015. Publicarea listei reprezintă un act administrativ premergător declanșării procedurii necontencioase de plată, demarată prin depunerea cererii de plată de către persoana interesată în obținerea despăgubirii, astfel cum a precizat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 80/2017.

Recurentul-pârât critică și înlăturarea susținerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul consideră că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependență, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziția A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe, impune concluzia că și în cazul procedurii administrative reclamanta deține tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalității de înscriere în tabelul creanțelor, respectiv cu o creanță scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei creanțe. Așadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuție interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu privire la înscrierea creanței de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiție rezolutorie.

A mai arătat recurentul că și FGA s-a înscris la masa credală a asigurătorului B., iar reclamanta nu a formulat contestație față de înscrierea sa în tabel.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. (în ale căror dispoziții se încadrează criticile formulate), Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la primul rând de critici formulate de pârât, prin care se contestă constatarea de către instanța de fond a caracterului neconstituțional al sintagmei "în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment" din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, critici circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.

Înalta Curte constată că, într-o cauză similară, respectiv dosarul nr. x/2017, instanța de fond a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei "în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment" din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin încheierea pronunțată la 19.05.2017, iar în cauza de față a dispus, printr-o încheiere pronunțată la aceeași dată, suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției. Odată cu sesizarea forului constituțional, instanța de fond a menționat și opinia sa asupra excepției, opinie care a fost redată și în cuprinsul sentinței recurate, pronunțate în dosarul nr. x/2017, însă această împrejurare nu echivalează cu soluționarea de către prima instanță a excepției de neconstituționalitate, cu depășirea atribuțiilor instanței judecătorești și încălcarea prerogativelor exclusive ale Curții Constituționale.

Înalta Curte reține că, în prezenta cauză nu s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei "în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment" din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, iar argumentele de neconstituționalitate expuse în cuprinsul sentinței recurate, preluate din încheierea din 19.05.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, nu sunt relevante și nu au influențat în vreun fel soluția pronunțată în cauză, nefiind de natură a produce o vătămare recurentului-pârât ori de a crea un beneficiu intimatei-reclamante.

Recurentul-pârât a contestat sumar și faptul repunerii pe rol a cauzei și judecării ei înainte de pronunțarea Curții Constituționale asupra excepției cu care a fost învestită, fără a detalia această critică, respectiv a învedera vreo consecință negativă sau o vătămare suferită or o dispoziție legală încălcată de prima instanță; or, obligația titularului cererii de recurs este aceea de a motiva criticile aduse hotărârii atacate, conform art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 și art. 488 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile prezentate de recurentul-pârât la punctul I al cererii de recurs.

Referitor la criticile de nelegalitate formulate de pârât, încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (punctele II-IV din cererea de recurs), Înalta Curte reține că acestea sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul susținând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei, în contextul în care, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta alte considerente asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 3113,50 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimata-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1960 RON, reprezentând onorariu avocațial achitat în recurs, dovedit prin depunerea în dosarul instanței de recurs a facturii seria x_2008 nr. x din 27.03.2017 și a extrasului bancar cuprinzând plățile efectuate la data de 17.05.2017 și 18.05.2017 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1778 din 13 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimata-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1960 RON, reprezentând onorariu avocațial achitat în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2021.