ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 590/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, contestație împotriva Deciziei FGA nr. 1969 din 05.10.2016 prin care a solicitat anularea deciziei contestate, obligarea pârâtului la plata sumei de 4.775 RON, compusă din: 2.861,96 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 1.087,55 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 825,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în Dosarul x/2015, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2480 din 20 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 1969/05.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulată de reclamantă și la plata către reclamantă a sumei de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva sentinței civile nr. 2480 din 20 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

3.1 Recurenta-reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, respectiv obligarea pârâtului FGA la plata sumei de de 4.775 RON, compusă din: 2.861,96 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 1.087,55 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 825,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în Dosarul x/2015, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat că înțelege să critice sentința recurată sub două aspecte, respectiv reținerile primei instanțe în sensul că în speță ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 213/2015, iar nu ale Legii nr. 136/1995 și soluția prin care s-a respins cererea reclamantei de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod greșit, a reținut instanța de fond că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

Astfel, a apreciat recurenta că raționamentul instanței de fond expus cu ocazia soluționării problemei de drept privind legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății este greșită dintr-o dublă perspectivă, respectiv presupusa inexistență a unui conflict de legi în timp, care reiese implicit din maniera de motivare a instanței și identificarea greșită a legii aplicabile în speță ca fiind legea în vigoare la data falimentului B., aspect coroborat cu data depunerii cererii administrative de acordare a despăgubirii.

Or, din punctul de vedere al recurentei, existența conflictului de legi în timp este evident întrucât, pe de o parte, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 136/1995, un asigurat își poate valorifica creanța integral, iar, pe de altă parte, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, un asigurat își poate valorifica creanța doar în limita unui plafon de 450 000 RON.

Recurenta a arătat că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, falimentul B. neprezentând relevanță sub acest aspect, iar cum polița a fost încheiată la data de 03.07.2013, actul normativ aplicabil raportului juridic principal, contractul de asigurare, și raportului accesoriu de garantare, este Legea nr. 136/1995.

A mai susținut că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 13, 14 și 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE și art. 21 din Constituția României.

Prin emiterea acestei decizii de respingere, FGA se abate de la scopul cu care a fost înființat, respectiv acela de a garanta plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, de asigurătorul în insolvență.

Totodată, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate, în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, o eventuală soluție în sensul obligării FGA la reanalizarea cererii de plată pe fond deschizând calea unui posibil abuz de drept din partea autorității care va fi tentată să respingă contestația pe un alt motiv, în plus, A. urmând să fie sancționată pentru culpa FGA.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2 Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut că, în mod greșit, a reținut instanța de fond că acesta a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a A. conform Legii nr. 213/2015.

Astfel, arată că FGA a considerat contestatoarea ca unic creditor de asigurare, în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, creditoarea subrogându-se în drepturile persoanei păgubite, definite ca și creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicată, solicitând prin cererea de plată suma ce i se cuvenea din disponibilitățile FGA, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor impuse de acest act normativ.

În aceste condiții, în opinia recurentului, contestatoarea a formulat cerere de plată la FGA ca și creditor de asigurare, în condițiile și limitele Legii nr. 213/2015, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare.

Cu privire la acest aspect, a susținut recurentul-pârât că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege.

Sub un prim aspect, interpretarea dată dispozițiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A. adaugă la lege, alături de enunțarea unor texte din actul normativ menționat a invocat și hotărârile judecătorești prin care s-a statuat în mod definitiv că: FGA nu preia funcțiile unui asigurator, procedura de efectuare a plăților din disponibilitățile FGA este una specială reglementată de Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări nu poate recurge la procedura de executare silită a FGA pentru titlurile executorii obținute de petent împotriva asiguratorului B. întrucât legea reglementează procedura de urmat pentru obținerea sumelor cuvenite din disponibilitățile acestuia; FGA nu are calitatea de asigurator, nu se subrogă în drepturile și obligațiilor aflate în faliment, FGA nu are nicio obligație comună cu un asigurator, invocând în acest sens și Decizia nr. 80/2017 a Curții Constituționale.

De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că interpretarea dată de judecătorul fondului este de natură să încalce flagrant scopul înființării FGA, precum și modalitatea de funcționare a mecanismului protecției prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și art. 11 din Legea nr. 213/2015.

Totodată, în opinia recurentului, calitatea de creditor de asigurare a reclamatei A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asiguratorul în faliment.

În fine, a susținut că în mod greșit prima instanță a înlăturat susținerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ambii recurenți au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă litigantă.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 13 noiembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din data de 13 noiembrie 2019 judecarea cauzei a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., iar la termenul din 3 februarie 2021, cauza a fost repusă pe rol, la cererea recurentei-reclamante, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțându-se prin Decizia nr. 29/02.03.2020 asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin sentința civilă nr. 11705/16.09.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin neapelare, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C., pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 2861,98 RON reprezentând indemnizație achitată asiguratului Casco pentru autovehiculul cu nr. de înmatriculare x și penalități de 0,1% pe zi de întârziere aferente debitului principal, calculate de la 18.11.2014 până la data achitării integrale a debitului principal, precum și la plata sumei de 825,33 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului București, secția a VII-a, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a Civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Având în vedere faptul că B. S.A. nu a stins obligația, precum și faptul că împotriva acesteia s-a deschis procedura falimentului, prin intermediul cererii de plată nr. x/15.03.2016, reclamanta a solicitat pârâtului F.G.A. plata sumelor de bani stabilite prin dispozitivul sentinței civile nr. 11705/16.09.2015.

Pârâtul F.G.A. a emis decizia nr. 1969/05.10.2016 prin care a respins cererea de plată, invocând dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 1969/05.10.2016, obligarea pârâtului la plata sumei de 4.775 RON, compusă din: 2.861,96 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 1.087,55 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 825,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în dosarul x/2015, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, fiind anulată decizia contestată, pârâtul fiind obligat la reanalizarea cererii de plată, ambele părți formulând critici de nelegalitate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs, reclamanta a arătat că înțelege să critice sentința recurată sub două aspecte, respectiv reținerile primei instanțe în sensul că în speță ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 213/2015, iar nu ale Legii nr. 136/1995 și soluția prin care s-a respins cererea reclamantei de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

Prin concluziile orale din ședința publică din data de 3 februarie 2021, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii primei instanțe și în rejudecare, obligarea FGA la plata directă a sumei solicitate și la plata cheltuielilor de judecată, arătând că, în opinia sa, interpretarea primei instanțe cu privire la noțiunea de creanță de asigurare și modalitatea de aplicare a limitei de care se prevalează FGA, a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Hotărârea nr. 29/2020, astfel că hotărârea recurată este legală cu privire la aceste aspecte.

Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse.

Or, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege, motiv pentru care nu pot fi reținute nici criticile privind dreptul la soluționarea cauzei înt-un termen rezonabil invocate din această perspectivă.

În ceea ce privește solicitarea recurentei-reclamante de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, Înalta Curte, având în vedere soluția de respingere a recursului reclamantei, nu poate reține culpa procesuală a pârâtului în sensul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că toate criticile de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât susținând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Instanța de control judiciar reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2480 din 20 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2021.