ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3141/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 22 ianuarie 2018, pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă, de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta Parohia Romano Catolică Cojocna, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din Romania, a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 7504/15.11.2017, emisă de pârât;

(ii) obligarea pârâtului ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în prezentul dosar, să emită decizie de retrocedare în natură a imobilului situat în localitatea Cojocna, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Cojocna nr. Topo x, 934;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 1189 din 24 aprilie 2018, Tribunalul Cluj, secția mixtă, de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal la data de 2 mai 2018.

Prin sentința civilă nr. 165 din 20 iunie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Parohia Romano Catolică Cojocna, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din Romania.

Împotriva sentinței civile nr. 165 din 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Romano Catolică Cojocna, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susține că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 115/1938, necuprinzând motivele pe care se întemeiază, iar unele considerente ale sentinței fiind contradictorii.

În mod nelegal instanța de fond a reținut că reclamanta nu este proprietara imobilului revendicat, întrucât nu este trecută în foaia B a cărții funciare nr. x Cojocna și că imobilul a aparținut Statului Român din anul 1922, astfel cum rezultă din înscrierile din CF nr. x Cojocna - B.32. În realitate, Statul Român a preluat imobilul de la recurenta-reclamantă, astfel cum rezultă din mențiunile înscrise la poziția B.36 din CF nr. x Cojocna, data de 5 decembrie 1946 fiind ultima mențiune cu privire la dreptul de proprietate al Statului Român, iar această dată de preluare intră sub incidența art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, încadrându-se în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Arată recurenta-reclamanta, privitor la constatările instanței de fond referitoare la existența unui uzufruct viager din 1882, că, în condițiile C. civ. român, uzufructul viager în favoarea unei persoane juridice putea fi de maxim 30 de ani, astfel încât înscrierile din foaia de sarcini C.1 din CF nr. x Cojocna sunt radiate de drept după împlinirea acestui termen. Motivarea instanței de fond este contradictorie, deoarece s-a reținut că reclamanta nu a avut niciodată un drept de proprietate, ci doar un drept de uzufruct viager, fără a lua în considerare celelalte înscrieri din cartea funciară. Totodată, prima instanță a aplicat greșit legislația românească cu privire la dreptul de uzufruct viager, întrucât în anul 1882 era aplicabilă legislația austro-ungară.

Susține recurenta-reclamantă că instanța de fond a interpretat greșit unele mențiuni/înscrieri din cartea funciară, mai exact cele din foaia A poziția A4, unde este menționată existența unei construcții din piatră pentru școală, compusă din trei părți locative, curte și grădină, reprezentând casa cantorului și școala aparținând Bisericii Romano-Catolice. Aceste mențiuni fac dovada că imobilul a aparținut Bisericii Romano-Catolice - Parohia Romano-Catolică Cojocna, astfel încât reclamanta este îndreptățită la restituire.

În ceea ce privește mențiunile referitoare la "trezorerie", arată recurenta ca fiind de notorietate împrejurarea că, înainte de anul 1918, toate aceste imobile au fost construite din donațiile enoriașilor, sumele de bani fiind colectate prin Trezorerie.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din Romania a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Parohia Romano Catolică Cojocna este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim rând de critici, recurenta-reclamantă a contestat considerentele instanței de fond referitoare la intrarea imobilului în patrimoniul Statului Român în anul 1922, apreciind că data preluării imobilului este 5 decembrie 1946, iar conținutul CF nr. x Cojocna confirmă că preluarea s-a făcut din patrimoniul Parohiei Romano Catolice Cojocna.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate.

Potrivit înscrierii de la poziția B.32 din CF nr. x Cojocna, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Statului Român în anul 1922, cu titlu de drept de ocupațiune și tratat de pace, fiind preluat din proprietatea Trezoreriei Regale Maghiare, al cărei drept de proprietate era înscris la poziția B.11.

Ulterior, conform mențiunilor de la poziția B.35, imobilul a fost înscris în proprietatea Trezoreriei de Stat Ungare, la data de 6 iunie 1942, în temeiul art. 3 din Ordinul nr. 1440/1941.

În fine, conform mențiunilor înscrise în CF nr. x Cojocna la poziția B.36, prin încheierea nr. 905 din data de 5 decembrie 1946 s-a restabilit situația anterioară din cartea funciară, înscrisă la poziția B.32, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.

În raport de înscrierile în cartea funciară, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei - reclamante, că în anul 1946 nu a avut loc o preluare a imobilului de către Statul Român din proprietatea Parohiei Romano Catolice Cojocna, ci imobilul a revenit în proprietatea Statului Român din proprietatea Trezoreriei de Stat Ungare.

Chiar dacă se face abstracție de împrejurarea că imobilul nu a fost preluat de la reclamantă, ci de la Trezoreria Regală Maghiară, se constată că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Statului Român în anul 1922, conform mențiunilor de la poziția B.32 din CF nr. x Cojocna (în anul 1946 având loc doar o restabilire a acestei situații tabulare), astfel încât nu se înscrie în domeniul de aplicare a art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează dreptul de retrocedare al imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cât privește criticile referitoare la existența unui pretins drept de proprietate înscris în cartea funciară în favoarea reclamantei, Înalta Curte constată că, din cuprinsul CF nr. x Cojocna, astfel cum au fost redate anterior, rezultă că Parohia Romano Catolică Cojocna nu a figurat niciodată înscrisă ca proprietar tabular în partea B - foaia de proprietate a cărții funciare. După cum în mod corect a reținut și instanța de fond, parohia a fost înscrisă doar ca uzufructuar, conform înscrierii din 8 octombrie 1882, de la poziția C.1 din foaia de sarcini.

Argumentele recurentei referitoare la încetarea de drept a uzufructului după 30 de ani, conform C. civ. român în vigoare în anul 1882, sunt nerelevante în soluționarea cauzei, modul de încetare al acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate neinfluențând în vreun fel problema disputată în cauză, referitoare la înscrierea dreptului de proprietate în favoarea Trezoreriei Regale Maghiare și apoi a Statului Român, iar nu a Parohiei Romano Catolice Cojocna.

Nefondate și totodată, nerelevante, sunt și susținerile privitoare la legea aplicabilă uzufructului viager (legea română sau cea austro-ungară), cât timp astfel de considerente nu reies din sentința recurată, instanța de fond reținând împrejurarea înscrierii uzufructului doar ca un argument suplimentar privitor la inexistența unei înscrieri a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, aceasta neputând fi, deopotrivă, și proprietar tabular și uzufructuar al aceluiași bun.

Înalta Curte consideră că sunt nefondate și criticile recurentei-reclamante, întemeiate pe cuprinsul înscrierilor de la poziția A.4 din CF nr. x Cojocna, care atestă destinația și folosirea clădirilor de către Biserica Romano-Catolică. Partea A a cărții funciare cuprinde doar descrierea bunului întabulat, înscrierile privitoare la dreptul de proprietate și la titularii succesivi regăsindu-se în partea B - Foaia de proprietate. Or, cum s-a arătat anterior, în partea B a cărții funciare a imobilului în litigiu nu există vreo înscriere a dreptului de proprietate în favoarea recurentei-reclamante, iar pe de altă parte, destinația sau uzul unei construcții nu prezintă relevanță în privința titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciară.

Nu pot fi reținute nici argumentele recurentei prin care aceasta explică referirile la "trezorerie" din cuprinsul cărții funciare ca reprezentând modalitatea de colectare a donațiilor enoriașilor, din care s-a construit imobilul; în realitate, aceste mențiuni privesc Trezoreria Regală Maghiară, respectiv Trezoreria de Stat Ungară, instituție de stat deținătoare a dreptului de proprietate asupra imobilului până în anul 1922, precum și în perioada 1942-1946, iar nu un fond de colectare a donațiilor.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Romano Catolică Cojocna, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Romano Catolică Cojocna împotriva sentinței civile nr. 165 din 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2021.