ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 669/2021

Ședința publică din data de 04 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 02.03.2018 pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanta Parohia Romano Catolică Sf. Mihail a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România anularea deciziei nr. 7604/21.12.2017 și admiterea cererii înregistrate sub nr. x/28.03.2003.

Prin sentința nr. 175 din data de 27 iunie 2018 Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Parohia Romano Catolică Sf. Mihail în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Parohia Romano Catolică Sf. Mihail, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că prima instanță a analizat superficial atât argumentele cât și înscrisurile administrate în susținerea lor, referitoare la calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la retrocedare.

Astfel, instanța s-a rezumat să constate, făcând o analiză pur formală, pornind de la lipsa identității de denumire, că nu exista identitate între reclamantă și persoana evidențiată în Cartea Funciară ca și proprietar (anterior naționalizării) al imobilului în cauză.

Procedând de această manieră, instanța a dat prevalență exclusiv forței probante a mențiunilor din Cartea Funciară, ignorând dispozițiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cele ale pct. 13 lit. c) din partea 11 din Normele Metodologice care, pe de o parte, stabilesc posibilitatea administrării "oricăror acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive", precum și necesitatea coroborării tuturor probelor administrate în procedură. Sub acest aspect, recurenta a invocat o speță similară (dosarul nr. x/2016), în care Î.C.C.J. a casat cu trimitere spre rejudecare sentința primei instanțe prin care s-a constatat lipsa calității procesuale active a reclamantului bazată pe o analiză formală a acesteia, raportat exclusiv la existența/inexistența unei identități la nivel de denumire între persoana înscrisă în Cartea Funciară ca proprietar anterior naționalizării și persoana care a formulat cererea de retrocedare.

In ceea ce privește reglementarea dată persoanelor juridice în intervalul 1865-1924, este important de reținut faptul că până la apariția Legii din 06.02.1924 pentru persoanele juridice, nu a existat o reglementare juridică generală a persoanelor morale, iar personalitatea juridică a așezămintelor bisericești era unanim recunoscută de instanțele de judecată și jurisprudența vremii.

A mai arătat recurenta că instanța nu a valorificat niciunul din înscrisurile depuse la dosar, care dovedesc faptul că "Azilul de bătrâni" a fost înființat de cultul romano catolic, în subordinea acestuia, cultul fiind cel care i-a asigurat de-a lungul timpului și conducerea și reprezentarea, i-a aprobat actele de dispoziție, ceea ce conduce la concluzia că azilul era subordonat și parte integrantă din cultul romano catolic, iar în cadrul acestuia, entității ce poartă azi denumirea de Parohia Romano Catolica Sf. Mihail.

Astfel, înscrisuri precum "Scrisoarea de mărturie asupra dăruirii posesiunii Mera făcută înaintea Conventului Mănăstirii Sfintei Maria Fecioara din Cluj-Mănăștur" din 24 mai 1625, "Scrisoarea de introducere și punere în stăpânire din 1529", Actul din 12.11.1572 emis de Bathory Istvan Voievod al Transilvaniei, din cuprinsul căruia reiese apartenența la Biserică a Azilului Sfânta Elisabeta, Actul de donatie din 13.04.1588, Inventarul din 1885 al bunurilor aparținând Azilului, Contractul de comodat autentic din 01.10.1898, Regulamentul de conducere și administrare a patrimoniului Azilului de Bătrâni "Sfânta Elisabeta" nr. 5520/1902, "Deciziuni"/"Incheieri" emise de Instanța de Carte funciară în perioada 1924-1948, alte acte de dispoziție care poartă aceleași aprobări ale conducătorilor Bisericii Romano Catolică, sunt acte care este dovedit faptul că Biserica Romano Catolică avea un drept de proprietate cu privire la aceste imobile și nu doar un drept de administrare.

De asemenea, prima instanță a omis aspecte esențiale referitoare la desființarea Azilului din chiar momentul naționalizării bunurilor sale, precum și la regimul juridic al bunurilor entităților înființate de către cultul romano catolic, la încetarea acestora. Desființarea Azilului s-a produs prin efectul Hotărârii Consiliului de Ministri nr. 810 din 29 iulie 1949 privind interzicerea funcționării pe întreg teritoriu al Republicii Populare Române a mai multor formațiuni și organizațiuni ce formează diferite ordine și congregațiuni romano catolice, ce a interzis funcționarea tuturor formațiunilor și organizațiilor aparținând bisericii romano catolice, membrilor acestora fiindu-le stabilite domicilii forțate, iar instituțiilor fiindu-le preluate toate bunurile împreună cu întreg inventariul acestora.

Această realitate istorică a existat pe întreaga perioadă a comunismului din România, până la abrogarea Hotărării Consiliului de Miniștri nr. 810 din 29 iulie 1949, conform H.G. nr. 831 din 13 decembrie 1991.

In aceste condiții, este absolut evident că entitatea Azilul de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" nu avea cum să formuleze o cerere de retrocedare după mai bine de 60 ani de la desființarea acestuia, conform legislației civile în vigoare până la momentul naționalizării, cât și în lumina O.U.G. nr. 94/2000 toate bunurile azilului și, implicit, orice drept de a solicita restituirea acestora, revenind, în mod indubitabil continuatoarei institutiei, respectiv Parohiei Romano Catolice din Cluj (în prezent, Parohia Romano Catolică Sf. Mihail.

Interpretarea restrictivă a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 adoptată de prima instanță este în contradicție cu însuși scopul actului normativ, acela "de reparatie". Se ajunge, astfel, la situația consolidării unei naționalizări, recunoscută de stat ca fiind ilegală și la rămânerea în patrimoniul statului a unui bun intrat ilegal în patrimoniul său.

Intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta Parohia Romano Catolică Sf. Mihail a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. 7604/21.12.2017 prin care pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea nr. x/28.03.2003 de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, Piața Mărăști, nr. 2- 4, jud. Cluj compus din casă de piatră, curte, grădină și arător în suprafață de 2 jug. 266 stjp. + 355 stj (22.300 mp.) având destinația inițială de azil de bătrâni înscris inițial în C.F. nr. x Cluj, cu nr. topo. x, ulterior dezmembrat și transmis în alte cărți funciare.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei și a validat actul administrativ emis de autoritatea pârâtă, reținând, în esență, că prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta nu a reușit să dovedească faptul că, la momentul preluării, imobilul a constituit proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice sau a Parohiei Romano-Catolice Sf. Mihail, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Această soluție este împărtășită de către instanța de control judiciar, care constată că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări și interpretări greșite a normelor de drept material, pentru a putea fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

Astfel cum s-a menționat și anterior, o primă condiție ce trebuie verificată la primirea unei cereri de retrocedare întemeiate pe acest act normativ este ca imobilul să fie aparținut cultelor religioase.

În prezenta cauză, prin actul administrativ contestat s-a reținut că imobilul pentru care se solicită acordarea de măsuri reparatorii nu a fost proprietatea reclamantei, întrucât anumite cote din acesta au fost înstrăinate de Azilul de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" din Cluj, iar alte cote au fost preluate de Statul Român de la același Azil de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" din Cluj."

Printr-un prim set de argumente, recurenta a criticat prevalența dată de prima instanță forței probante a mențiunilor din Cartea Funciară, ignorarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și a pct. 13 lit. c) din partea 11 din Normele Metodologice, invocând și jurisprundență din pretinse cauze similare.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor susțineri și reține că interpretarea și aplicarea dispozițiilor indicate de recurentă nu pot avea valența sugerată de aceasta, câtă vreme dovada dreptului de proprietate se face prin mențiunile din cartea funciară în care este înscris imobilul respectiv.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea cărților funciare, "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei", iar aceste dispoziții, coroborate cu cele art. 33 din același act normativ consacră principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară.

Din înscrisurile depuse la dosarului cauzei, reiese că potrivit cărții funciare nr. x, proprietarul inițial al mobilului identificat cu nr. top. x a fost Azilul de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" din Cluj, persoana juridică distinctă de solicitanta Parohia Romano-Catolică Sf. Mihail.

Conform cărții funciare nr. x a localității Cluj, o cotă de 22/335 din imobilul identificat cu nr. top. x a fost înstrăinată unor persoane fizice de către Azilul de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" din Cluj în anul 1948, iar cota de 313/335 din imobilul identificat cu nr. top. x și cota de 3373/3466 din imobilul identificat cu nr. top. x, rămase în proprietatea Azilului de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" din Cluj, au fost preluate de Statul Român în anul 1958 de la acesta, iar nu de la reclamanta Parohia Romano-Catolică Sf. Mihail.

Înalta Curte nu poate primi nici susținerile recurentei referitoare la înscrisurile pretins nevalorificate de pârâtă și de prima instanță, care, în opinia acesteia, dovedeau că Biserica Romano Catolică avea un drept de proprietate cu privire la aceste imobile și nu doar un drept de administrare și, în acord cu cele reținute de instanța de fond, constată că Parohia Romano-Catolică Sf. Mihail este distinctă de persoana juridică în proprietatea căreia s-a aflat imobilul la data trecerii acestuia în proprietatea Statului Român, Azilul de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" din Cluj avea personalitate juridică proprie întrucât a putut înstrăina în anul 1948 o parte din imobilul solicitat, iar Statul Român a preluat cotele-părți din imobil, rămase neînstrăinate de proprietarul tabular, direct din patrimoniul Azilului de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta".

Întrucât nici un înscris nu a atestat faptul că la preluare, imobilul a constituit proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice sau a Parohiei Romano-Catolice Sf. Mihail, la fel cum nu există nici un act care să ateste preluarea/transmiterea dreptului de la entitatea înscrisă în cartea funciară altor entități, instanța de fond a reținut, în mod corect, că solicitarea reclamantei nu întrunea cerințele impuse de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 și contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că rolul bisericii în funcționarea azilului de bătrâni, constituit ca și fundație, nu echivalează cu deținerea dreptului de proprietate.

Nu în ultimul rând, nu se poate considera că prin adoptarea Hotărârii Consiliului de Miniștrii nr. 810 din 29 iulie 1949 Azilul de bătrâni Sf. Francisc Elisabeta" a fost desființat, iar singura care are calitatea de continuatoare a drepturilor acestor persoane juridice este reclamanta, deoarece beneficiarul nemijlocit a acestui act normativ este Statul Român și nu Biserica Romano-Catolică, urmărindu-se și realizându-se scoaterea acestor organizații de sub patronajul cultelor.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Romano Catolică Sf. Mihail împotriva sentinței nr. 175 din data de 27 iunie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 februarie 2021.