ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2857/2021

Ședința publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 10.08.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 15407/21.06.2018, prin care cererea sa de plată a despăgubirilor a fost respinsă ca tardivă și, pe cale de consecința, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 150.000 RON reprezentând despăgubiri pentru daunele morale, precum și la plata sumei de 1.775 RON daune materiale ce reprezintă cheltuieli de înmormântare, urmare a decesului defunctei B..

Prin sentința civilă nr. 194/21 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea, a fost anulată Decizia FGA nr. 15407/21.06.2018 și obligată pârâta FGA să procedeze la analizarea în fond a cererii de despăgubire.

Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca nefondate.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, a arătat că de esența soluționării cauzei este stabilirea datei la care a luat naștere dreptul de creanță al reclamantei, având în vedere data producerii riscului asigurat, precum și calitatea deținută de petentă, respectivă soră a defunctei B..

Recurentul a menționat că raportul de expertiză dispus de organele de cercetare penală a fost comunicat reprezentantului reclamantei la 11.08.2016, iar termenul de 90 de zile s-a împlinit la 10.11.2016, astfel că în mod corect cererea sa a fost respinsă ca tardiv formulată.

A mai arătat recurentul că este eronată concluzia judecătorului fondului privind faptul că pretinderea unui drept de creanță împotriva asigurătorului în faliment este strâns legată de identificarea asigurătorului în raport de care se poate solicita plata, care la rândul ei depinde de identificarea persoanei vinovate de producerea evenimentului cauzator de prejudicii. În speță, interesul obținerii despăgubirilor este în strânsă legătură cu obligația de a face demersuri proprii privind identificarea asigurătorului împotriva căruia reclamanta dorește să se îndrepte cu o cerere în despăgubire.

A concluzionat recurentul că instanța de fond a încălcat prevederile art. 22 din Legea 503/2004, art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2017.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 15407/21.06.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a fost respinsă cererea sa de plată a despăgubirilor ca tardivă.

Soluția primei instanțe de admitere în parte a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Înalta Curte apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 din C. proc. civ. este nefondat și că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă, criticile recurentului-pârât urmând să fie analizate în mod unitar și să primească răspuns prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi", iar la alin. (2) "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

Dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților menționează:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii Judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări".

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

În cauza de față, data nașterii dreptului de creanță al intimatei-reclamante privind despăgubirile este aceea la care partea intimată a cunoscut persoana vinovată de producerea accidentului și, implicit, societatea de asigurare ținută la plata despăgubirilor.

Data nașterii dreptului de creanță al intimatei este 28.02.2017, data emiterii ordonanței de clasare a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare, în mod corect apreciind instanța de fond că data la care reclamanta a luat cunoștință de conținutul raportului de expertiză nu este un moment obiectiv de la care se poate aprecia stabilirea vinovăției conducătorului auto, raportul de expertiză reprezentând doar un mijloc de probă administrat în cursul cercetării penale care poate fi omologat sau, dimpotrivă, înlăturat cu ocazia adoptării actului final de dezînvestire a instanței/parchetului.

În acest context, având în vedere art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, termenul până la care intimata trebuia să depună cererea de plată era de 90 de zile de la data de 28.02.2017, aceasta depunând cererea de despagubire la data de 13.04.2017, în termen legal.

Prin urmare, corect s-a reținut că decizia contestată este nelegală.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 194/21 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 194/21 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 13 mai 2021.