ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 264/2021

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de ordonanță președințială înregistrată la data de 07.05.2020, inițial pe rolul Judecătoriei Focșani, secția civilă, reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor prin Garda Forestieră Focșani, suspendarea rezilierii contractului nr. x/16.08.2011 privind gestionarea faunei cinegetice din cuprinsul fondului cinegetic nr. 24 B..

Prin sentința civilă nr. 3885 din 27 iulie 2020, Judecătoria Focșani, secția civilă a respins excepția necompetenței materiale și a admis excepția necompetenței teritoriale, sens în care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Panciu, iar prin sentința civilă nr. 555/2020 din data de 27 august 2020, Judecătoria Panciu - mixt a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 910 din 1 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, și a respins cererea de suspendare formulată pe calea ordonanței președințiale de către reclamantul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură (INCDS) A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor prin Garda Forestieră Focșani și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 910 din 1 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură (INCDS) "A.", întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea excepției inadmisibilității cererii, ca neîntemeiată, iar pe fond, admiterea cererii de ordonanță preșdințială.

În motivarea recursului arată că Înalta Curte de Casație și Justiție a relevat în practica sa constantă că în materia contenciosului administrativ cererea de emitere a ordonanței președințiale este inadmisibilă, întrucât în acest domeniu există reglementări cu caracter derogatoriu, prevăzute în legea specială a contenciosului administrativ, de strictă aplicare și interpretare (art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004).

Prima instanță a opinat că cererea de suspendare a efectelor actului administrativ prin care s-a reziliat contractul administrativ se face potrivit art. 14 și 15 din Legea 554/2004, iar nu pe calea ordonanței președințiale.

Recurentul-reclamant consideră că excepția inadmisibilității a fost admisă în mod greșit, având în vedere că verificarea legalității rezilierii contractului, ca și ordonanța președințială având ca obiect suspendarea efectelor actului administrativ prin care s-a dispus asupra rezilierii, se circumscriu ultimei ipoteze din art. 8 alin. (2) din Legea 554/2004, rezilierea intervenind ca urmare a executării deficitare a contractului, fiind o sancțiune.

Arată că rezilierea, ca sancțiune, ține de executarea contractului, astfel că litigiul este de competența instanțelor de drept comun, aspect reținut și de către Judecătoria Focșani prin încheierea din data de 15.09.2020 dată în dosarul x/2020

Precizează că procedura prevăzută de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 se referă la suspendarea executării actelor administrative unilaterale, emise în regim de putere publică, Legea nr. 554/2004 fiind o lege specială ale cărei prevederi sunt de strică interpretare și vizează strict procedura suspendării actelor administrative unilaterale, în timp ce contractul nr. x/16.08.2011 este un contract administrativ, care se supune și procedurii de drept comun.

Consideră că din interpretarea art. 2 lit. c) indice 1 din Legea nr. 554/2004 reiese că în fapt contractele la care acest text de lege face referire nu sunt acte administrative unilaterale, nefiind rezultatul unei manifestări unice de voință a autorității publice, în regim de putere publică, în vederea organizării legii sau a executării în concret a legii și, întrucât contractul administrativ nu are caracterul unui act administrativ individual, este exclusă posibilitatea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 14 sau 15 din Legea nr. 554/2004 și, prin urmare, nici nu se poate reține că avizul de reziliere și actul subsecvent, notificarea de reziliere, emisă în temeiul contractului, ar avea caracterul unul act administrativ unilateral, câtă vreme avizul de reziliere și notificarea de reziliere nu au caracteristicile actului administrativ unilateral, pentru a fi supuse dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă acte în legătură cu executarea contractului.

Susține că temeiul rezilierii în cauză nu este legea, ci contractul, sens în care invocă decizia civilă nr. 1824 din 04.04.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că litigiile cu privire la executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun.

Arată că Legea nr. 101/2016 conține dispoziții privind competența instanței de contencios administrativ în soluționarea litigiilor având ca obiect executarea contractelor administrative, strict enumerate în lege, printre care nu se regăsește și contractul de gestionare a faunei cinegetice, așa încât prevederile acestei legi nu sunt aplicabile prezentei spețe.

Consideră că, în raport cu definiția noțiunii de "contencios administrativ" cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. (f) din Legea nr. 554/2004 și cu norma de la lit. g) a aceluiași articol, se exclude activitatea instanțelor de drept comun și posibilitatea instanțelor de drept comun să aplice Legea nr. 554/2004. Un alt argument este că procedura de soluționare prevăzută în capitolul II din Legea nr. 554/2004 vizează doar soluționarea cererilor în contenciosul administrativ, or, litigiile având ca obiect executarea contractelor administrative au fost deferite instanțelor de drept comun.

Cu privire la condițiile de emitere a ordonanței președințiale, arată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, există aparența de drept în favoarea recurentului-reclamant, prin admiterea cererii de ordonanță președințială nu se prejudecă fondul cauzei, fiind îndeplinite și condițiile vremelniciei și urgenței.

Intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția lipsei calității procesuale active a Bazei experimentale Vidra și excepția inadmisibilității cererii de ordonanță președințială.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor prin Garda Forestieră Focșani, suspendarea rezilierii contractului nr. x/16.08.2011 privind gestionarea faunei cinegetice din cuprinsul fondului cinegetic nr. 24 B..

În esență, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant critică modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității de către instanța de fond, apreciind că aceasta a fost admisă în mod greșit.

Soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii este corectă și legală, în raport cu modul de formulare a cererii de chemare în judecată, respectiv temeiul de drept invocat și actele pe care a înțeles să le atace, și va fi menținută de Înalta Curte, impunându-se doar substituirea parțială a motivării acesteia, în modalitatea și pentru argumentele în continuare arătate.

În cauză, reclamantul s-a adresat Judecătoriei Focșani cu o cerere formulată pe cale de ordonanță președințială pentru suspendarea rezilierii contractului nr. x/16.08.2011 privind gestionarea faunei cinegetice din cuprinsul fondului cinegetic nr. 24 B..

Prin sentința civilă nr. 3885 din 27 iulie 2020, Judecătoria Focșani, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Panciu, iar prin sentința civilă nr. 555/2020 din data de 27 august 2020, Judecătoria Panciu - mixt a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reținând că din contractul nr. x/16.08.2011 reiese că atribuirea dreptului de gestionare a fost făcută de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca urmare a derulării procedurii prevăzute în cursul anului 2011 prin Ordinul Ministrului nr. 1221/2010.

Astfel, a apreciat că este vorba de executarea unui contract administrativ, motiv pentru care a făcut aplicarea normelor de competență prevăzute de Legea nr. 554/2004 și a înaintat dosarul, spre competentă soluționare, Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Analizând actele din dosar, Înalta Curte constată că în fața Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul nu a invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, astfel că, dacă aprecia că o atare excepție era incidentă, nimic nu îl împiedica să o invoce.

În recurs, recurentul susține că litigiul este de competența instanțelor de drept comun, or, în primă instanță, respectiv în fața Curții de Apel București nu a invocat o asemenea excepție, deși a avut posibilitatea să o facă, așa încât competența a rămas câștigată cauzei.

În ceea ce privește invocarea în recurs a normei de competență prevăzute de Legea nr. 101/2016 și susținerea că în cauză competența nu aparține instanței de contencios administrativ întrucât contractul de gestionare a faunei cinegetice nu se numără printre cele două la care se referă această lege, Înalta Curte constată că vizează tot competența de soluționare a cauzei, care nu mai poate fi pusă în discuție în etapa soluționării căii de atac, din moment ce în fața primei instanțe reclamantul nu a înțeles să invoce excepția de necompetență materială.

Prin urmare, față de aceste aspecte, prima instanță a admis în mod corect excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 997 C. proc. civ., în condițiile în care în materia contenciosului administrativ, pentru suspendarea executării unui act administrativ, se aplică dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

În consecință, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură (INCDS) "A." împotriva sentinței civile nr. 910 din 1 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură (INCDS) "A." împotriva sentinței civile nr. 910 din 1 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 21 ianuarie 2021.