ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1786/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 27.12.2016 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CRAIOVA, ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE OLT a solicitat:

- anularea deciziei nr. CRR-EG-21491/17.06.2016 emisă de ANAF- Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova;

- anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.03.2016 emisă de ANAF Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în dosarul de executare nr. 39633;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 3170 din 14 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CRAIOVA și ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE OLT, anulând Decizia nr. CRR-EG-21491/17.06.2016 emisă de ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.03.2016 emisă de DGRFP Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și obligând pârâtele la plata către reclamant a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 3170 din 14 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând pocesul conform art. 498 C. proc. civ., solicită a se respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că soluția dată de prima instanța este greșita, fiind rezultatul interpretării si aplicării eronate a legii.

Arată astfel că, așa cum a susținut și în fața instanței de fond, debitoarea S.C. B. S.R.L. a fost declarată insolvabilă prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. OT73559/14.10.2015.

Ulterior acestei măsuri organul fiscal cu competențe în executarea silită a debitorului principal, a întreprins numeroase demersuri în vederea stabilirii oportunității angajării răspunderii solidare cu persoana juridică, respectând întocmai dispozițiile OPANAF nr. 127/2014 pentn aprobarea Instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare s răspunderii solidare.

Astfel, la data întocmirii raportului de inspecție fiscale nr. x/01.08.2014 si a deciziei de impunere, numitul A. îndeplinea calitatea de asociat unic si administrator al S.C. B. S.R.L., iar în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală:" reprezentanții legali ai persoanelor fizice si juridice .precum si reprezentanții desemnați ai asociațiilor fara personalitate juridica sunt obligate sa 'îndeplinească obligațiile ce revin potrivit legislației fiscale persoanelor sau entităților reprezentate ".

Pentru exprimarea punctului de vedere cu privire la faptele șsi împrejurările relevante în luarea deciziei de antrenare a răspunderii solidare a persoanelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 27 din actul normativ sus menționat, asociatul unic/administrator a fost notificat la domiciliul de stare a firmei,respectiv la ultimul domiciliu cunoscut în București, în vederea prezentării la sediul organului fiscal.

Insă, notificarea nr. x/11.11.2015 a fost restituita purtând mențiunea "expirare termen păstrare" - se aprobă înapoierea, aspect menționat în nota de constatare nr. x/17.12.2015 .

Concluzia care se desprinde față de cele constatate este că d-nul A., deși avea cunostință ca societatea pe care o administra, S.C. B. S.R.L., înregistra debite restante la bugetul general consolidat al statului, nu a procedat la achitarea acestora, deciziile luate conducând la o creștere a acestora și implicit la pierderi în averea debitorului.

In cauză, răspunderea solidară înseamnă preluarea responsabilității de către persoanele vinovate în sensul de a plati o creanță fiscală datorată de o alta persoană, în situațiile reglementate de prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015: "reprezentanții legali ai persoanelor fizice și juridice, precum și reprezentanții desemnați ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligați să îndeplinească obligațiile ce revin, potrivit legislației fiscale, persoanelor sau entităților reprezentate."

Invocând dispozițiile art. 73 lit. e) din Legea nr. 31/1990, conform cărora administratorul este obligat la stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea si actului constitutiv le impun, susține recurenta că obligația de a achita la scadenta crenatele fiscale revine exclusiv administratorului, în conformitate cu prevederile art. 1 pct. 35 din. Legea nr. 207/2015:

"plătitor - persoana care, în numele contribuabilului, conform legii, are obligația de a plăti sau de a reține și de a plăti ori de a colecta și plăti, după caz, impozite, taxe și contribuții sociale".

Consideră astfel că organul fiscal a procedat corect și legal privind atragerea răspunderii solidare a reclamantului A. concluzionând astfel că există un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu și fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligațiilor de plată la bugetul de stat) precum și o formă de vinovăție (care poate fi si culpa levis-neglijența, neexistand o dispoziției care sa oblige la dovedirea intenției directe).

Într-o altă critică recurenta consideră ca hotărârea instanței de fond se bazează pe motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 din Noul C. proc. civ.).

Astfel, recurenta arată că nu poate fi de acord cu cu reținerea instanței de fond în sensul că " reclamantul a avut calitatea de administrator incepand cu data de 27.07.2011,neputand fi atrasa răspunderea sa pentru perioada anterioara acestui moment.", motivat de faptul că, începând cu data de 27.07.2011, petentul a devenit asociat unic și administrator al S.C. B. S.R.L., preluând de la fostul administrator atât activul, cât și pasivul firmei, iar în conformitate cu prevederile art. 73, lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru stricta îndatorire pe care legea, actul constitutiv le impun.

In cauză, angajarea răspunderii d-lui A. în solidar cu debitorul S.C. B. S.R.L. a fost efectuată cu respectarea întocmai a dispozițiilor Legii nr. 207/20.07.2015 privind Codul de procedură fiscală.

Recurenta susține că nu poate fi de acord cu reținerile instanței privind "dezinteresul" în achitarea obligațiilor restante nu este suficient pentru atragerea răspunderii ""motivat de faptul ca toate aspectele prezentate conduc la concluzia că administratorul societății a produs în perioada mandatului său pierderi în averea debitorului prin evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.

Totodată, s-au produs pierderi în averea debitorului prin neachitarea obligațiilor datorate bugetului general consolidat al statului, iar administratorul a manifestat dezinteres pentru achitarea obligațiilor restante, contrar dispozițiilor art. 20, alin. (1) din Legea nr. 207/20.07.2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, aceste aspecte fiind suficiente pentru atragerea răspunderii solidare a acestuia.

Mai susține recurenta că, faptul că societatea a fost în flaiment, conform Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței, nu echivalează cu o recunoaștere a bunei credințe în ceea ce privește administrarea societății și nu împiedică cu nimic organul fiscal să promoveze atragerea răspunderii solidare.

În temeiul dispozițiilor legale în vigoare la data emiterii deciziei (Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală), din moment ce temeiurile juridice pentru cele doua forme de răspundere sunt diferite si nu exista nici o dispoziție legala care se condiționeze existenta uneia de existenta celeilalte.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea hotărârii și, rejudecand procesul, în temeiul prevederilor art. 498 din Noul C. proc. civ., solicită respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de anulare a actelor administrativ fiscale formulata de către reclamant.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și pe cale de consecință menținerea, ca legală, a sentinței recurate.

Răspunsul la întâmpinare

În cadrul răspunsului la întâmpinare, recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a reluat întocmai toate criticile expuse în cadrul cererii de recurs.

Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului, din data de 07.01.2019, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Argumente de drept și de fapt relevante

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.03.2016 emisa de către A.J.F.P Olt, în temeiul art. 27, alin. (2), it. d), s)-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în limita sumei de 4.300.590 RON, reprezentând obligații înregistrate la data de 02.11.2012 - 28.07.2015, la bugetul general consolidat, din care debit 4.190.376 RON și accesorii calculate în sumă de 1.530.038 RON.

Împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare a formulat contestație reclamantul A., contestație respinsă prin Decizia CRR-REG-21491/17.06.2016.

În acest context, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CRAIOVA, ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE OLT a solicitat:

- anularea deciziei nr. CRR-REG-21491/17.06.2016 emisă de ANAF- Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova;

- anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.03.2016 emisă de ANAF Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în dosarul de executare nr. 39633;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința recurată a fost admisă cererea reclamantului, anulată decizia de soluționare a contestației administrative nr. CRR-EG-21491/17.06.2016 emisă de ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.03.2016 emisă de DGRFP Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, în nume propriu și pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice Craiova exercitând calea de atac a recursului împotriva acesteia.

Înalta Curte constată că soluția primei instanțe, de admitere a acțiunii și de anulare a celor două decizii emise de organele fiscale este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Referitor la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat ca fiind străine de natura cauzei reținerile instanței de fond în sensul că "reclamantul a avut calitatea de administrator începand cu data de 27.07.2011,neputand fi atrasa răspunderea sa pentru perioada anterioara acestui moment", respectiv " dezinteresul" în achitarea obligațiilor restante nu este suficient pentru atragerea răspunderii ".

Înalta Curte constată că, de fapt, recurenta, prevalându-se de cazul de casare evocat, omite faptul că argumentele evocate fac parte din raționamentul logico-juridic relativ la condiția cee viza angajarea răspunderii solidare a administratorului societății, neputând fi reținute ca fiind străine de natura cauzei.

Analizând considerentele hotărârii atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta este motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind indicate atât motivele pentru care a fost admisă acțiunea reclamantului, cât și cele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtelor, judecătorul fondului expunând în mod clar și logic toate argumentele ce au fundamentat soluția adoptată, nefiind identificate motive străine de natura cauzei.

De asemenea, se constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

În esență, reține Înalta Curte că aspectele indicate de recurentă ca fiind motive străine de natura cauzei, se circumscriu unor elemente care reflectă raționamentul instanței de fond expus în cadrul analizării condițiilor impuse de normele legale incidente pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor, prin raportare atât la susținerile reclamantului, cât și la apărările formulate în cauză de pârâte, neputând fi, așadar, apreciate ca străine de natura cauzei reținerile instanței de fond, invocate de recurenta - pârâtă.

Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu deschide calea recursului pentru nemotivare, neputând conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat, criticile formulate în cadrul acestui motiv urmând a fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut în speță, în contextul în care instanța de fond a făcut o justă interpretare și aplicare a normelor de drept material, raportat la actele și lucrările dosarului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, la data de 24 martie 2016 a fost emisă de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x, în baza art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. În motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului A. s-a reținut că, "prin procesul-verbal OT73559/14.10.2015 întocmit de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt a fost declarată starea de insolvabilitate a debitorului S.C. B. S.R.L., întrucât acesta nu înregistrează în evidențe bunuri sau venituri urmăribile" . . . . . . . . . .

Prin Raportul de inspecție fiscală întocmit de AJFP Olt -Activitatea de Inspecție Fiscală și finalizat prin Decizia de impunere nr. x întocmit la data de 01.08.2014 s-au stabilit obligații suplimentare în cuantum de 4.300.590 RON și, cum din analiza evidenței fiscale analitice pe plătitor rezultă că aceste obligații fiscale cuprinse în raportul de inspecție fiscala nu au fost achitate de către debitor în termenul legal, acestea sunt în sarcina asociatului unic și respectiv administratorului A..

S-a decis astfel angajarea răspunderii solidare a administratorului societății S.C. B. S.R.L., respectiv a reclamantului A., în vederea realizării în tot a creanțelor fiscale, în limita sumei de 4.300.590 RON.

Ca urmare a contestației formulate de reclamant în cadrul procedurii prealabile, s-a emis Decizia cu nr. x/17.06.2016 de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin care a fost respins demersul reclamantului, ca neîntemeiat.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu cererea reclamantului de anulare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nr. x/24.03.2016 și a Deciziei nr. CRR-REG-21491/17.06.2016 privind soluționarea contestației.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, reține Înalta Curte că perioada pentru care au fost stabilite obligațiile fiscale și angajată răspunderea solidară a reclamantului, ca administrator al societății aflate în insolvență, este cuprinsă între 16.03.2010 și 31.01.2012, în condițiile în care reclamantul a preluat societatea ca asociat unic și administrator la data de 27.07.2011.

Această situație de fapt este confirmată cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunțate în dosarul penal nr. x/104/201, în cadrul căruia a fost trimis în judecată, în calitate de inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, celălalt administrator al societății, respectiv domnul C., acesta îndeplinind respectiva funcție în perioada 16.03.2010 - 26.07.2011.

Din cele două hotărâri atașate la dosarul de recurs, rezultă fără dubiu că, în perioada 16.03.2010 - 26.07.2011, ce, practic, se suprapune cu perioada pentru care a fost angajată și răspunderea solidară a reclamantului A., inculpatul C. a evidențiat în contabilitate operațiuni comerciale nereale ce au produs bugetului de stat un prejudiciu în valoare de 364.360 RON, faptă pentru care a și fost condamnat.

Înalta Curte reține că cele statuate de instanța penală vin să confirme nelegalitatea deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului A., în cadrul căreia, eronat și nelegal, s-au reținut obligații fiscale pentru perioada în care nu a fost administratorul societății, deși dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevăd în mod expres că răspunde solidar cu societatea administratorul care a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Raportat la această situație de fapt, apreciază instanța de control judiciar că, în mod judicios instanța de fond a reținut că au fost încălcate dispozițiile legale anterior menționate, în condițiile în care prin decizia contestată s-a atras răspunderea reclamantului pentru o perioadă în care acesta nu avea calitatea de administrator, fiindu-i imputate niște sume pentru care nu avea nici o obligație de declarare și de achitare, astfel încât orice act juridic sau fapt material legat de neîndeplinirea obligațiilor fiscale efectuat înainte de această dată nu poate fi reținut în sarcina sa.

Instanța de control judiciar are în vedere faptul că, în reglementarea art. 25 din Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaților nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociații au cauzat starea de insolvabilitate a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) și (2), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită.

Constată, așadar Înalta Curte că forma de răspundere instituită de dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este una obiectivă, pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, intimatul-reclamant răspunzând doar pentru acțiunile proprii.

Prin urmare, concluzia care de desprinde este aceea că, pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociaților este necesar ca aceștia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate.

Ori, aceste elemente nu pot fi reținute în persoana reclamantului, față de fapta de a nu declara sau de a nu achita la scadență obligațiile fiscale, în condițiile în care s-a statuat cu putere de lucru judecat că, în perioada 16.03.2010 - 26.07.2011, nu a avut calitatea de administrator.

Cum, în decizia contestată, se specifică doar că societatea comercială are datorii față de bugetul consolidat al statului și că " nedeclararea la scandență a obligațiilor fiscale cuprinse în raportul de inspecție sus-menționat sunt în sarcina asociatului unic și, respectiv, administratorului A.", fără a dezvolta și argumente și fără a dovedi că recurentul a acționat cu rea credință, reținerea instanței de primă jurisdicție, în sensul că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispozițiile legale, este corectă, în considerarea faptului că răspunderea acestuia este condiționată, printre altele, de existenta legăturii de cauzalitate dintre fapte și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent, aceste dispoziții fiind de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse și asupra altor acțiuni sau omisiuni.

Înalta Curte nu poate reține argumentul recurentei, susținut și în fața instanței de fond, în sensul că reclamantul ar fi preluat de la fostul administrator activul și pasivul societății, în condițiile în care acestea sunt încă de la înființare elemente ce aparțin patrimoniului societății comerciale și nu patrimoniului asociaților și administratorilor.

În ceea ce privește incidența prevederilor art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, se constată că acestea reglementează răspunderea generală a administratorilor și poate fi realizată doar în cadrul procedurii de insolvență reglementată de O.U.G. nr. 85/2014, în timp ce temeiul juridic al răspunderii solidare din prezenta cauză este art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, ce reglementează o răspundere specială, sub condiția îndeplinirii cerințelor impuse de această normă, cele două proceduri fiind distincte.

Sub aspectul condițiilor ce ar trebui îndeplinite pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;

e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului".

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare trebuie îndeplinite următoarele condiții: identificarea în concret a acțiunilor sau inacțiunilor care au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale - în sensul că poate fi vorba fie de nedeclararea, fie de neachitarea, fie de declararea și neachitarea la scadență a obligaților fiscale; dovedirea împrejurării, esențiale, că aceste fapte au fost săvârșite cu rea-credință și a legăturii de cauzalitate dintre fapte și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.

Ori, în cauză, sub primul aspect, în decizia de angajare a răspunderii solidare nu sunt identificate acțiunile sau inacțiunile imputabile reclamantului, care au determinat neîndeplinirea de către debitoarea declarată insolvabilă, S.C. B. S.R.L.., a obligațiilor de declarare și/sau neachitare la scadență a sarcinilor fiscale.

Este de observat însă, că declararea stării de insolvabilitate și simpla deținere a calității de asociat sau administrator într-o anumită perioadă nu sunt suficiente pentru a proceda la stabilirea răspunderii solidare în sarcina administratorilor/asociaților, fiind obligatoriu de îndeplinit și alte condiții, respectiv reau-credință și legătura de cauzalitate dintre faptele administratorului și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.

În cazul de față, însă, astfel cum judicios și judecătorul fondului a remarcat, decizia de antrenare a răspunderii solidare specifică doar faptul că societatea are datorii față de bugetul consolidat al statului și că " nedeclararea la scadență a obligațiilor fiscale cuprinse în raportul de inspecție sunt în sarcina asociatului unic și, respectiv administratorului A.", în condițiile în care pentru instituirea răspunderii personale a administratorului/asociatului este necesar ca acesta să aibă calitatea de autor al faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea 207/2015 iar săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, elemente care nu pot fi reținute în persoana reclamantului, față de fapta de a nu declara sau de a nu achita la scadență obligațiile fiscale.

În concret, se reține că nu i se impută nicio faptă ilicită reclamantului, statuându-se fără nicio motivare efectivă, că a acționat cu rea credință în nedeclararea și neachitarea obligațiilor fiscale.

Ori, reaua credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile lor.

Se constată, așadar că recurenta - pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acționat în mod conștient în scopul creării unor obligații fiscale în sarcina societății debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanțelor. Cu toate acestea, pârâta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt, precise și certe, care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi. În dovedirea relei credințe, aspectele de fapt au o importanță capitală, ori, sub acest aspect, motivarea deciziei de angajare a răspunderii este deficitară, nefiind analizată în concret situația de fapt raportată la pretinsul comportament fiscal fraudulos al reclamantului, în cuprinsul deciziei făcându-se vorbire doar despre niște obligații fiscale cuprinse în cadrul unui raport de inspecție fiscală și simplul fapt că acestea nu au fost achitate în termenul legal, a determinat organul fiscal să angajeze răspunederea solidară a reclamantului, ca administator la acel moment.

În aceste condiții, în mod corect instanța de fond a constatat că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispozițiile legale, " motivele în fapt" constituind unul dintre elementele acesteia, prevăzut de art. 26 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 207/2015, controlul jurisdicțional al legalității deciziei fiind astfel împiedicat de nerespectarea de către organul fiscal a obligației de a motiva actul administrativ pe care l-a emis. Pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, așa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate insolvabilitatea societății debitoare și calitatea de administrator statutar a reclamantului la această societate; acestea sunt elemente necesare, dar nicidecum suficiente și, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 impune condițiile anterior menționate, cu precădere condiția relei-credințe; aceasta în contextul în care prezumată de art. 12 din Legea nr. 207/2015 este buna-credință, legiuitorul stabilind în sarcina organului fiscal obligația de a dovedi reaua-credință.

Având în vedere că reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată, în sensul că nu arată argumentele pertinente și concludente pentru care s-a apreciat că reclamantul a acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege, folosind doar prezumții.

Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor și asociaților unei societăți debitoare, ci doar pe numele acelor administratori pentru care organul fiscal trebuie să dețină dovezi și argumente că le sunt incidente dispozițiile legale respective.

Ori, în cauză, prezumțiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Recurenta, practic, fără a motiva în vreun fel, în cadrul deciziei s-a limitat la a susține că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii reclamantului, menționând doar că societatea a înregistrat datorii față de bugetul consolidat al statului, în condițiile în care, în reglementarea art. 25 Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaților nu devine automat operantă în toate cazurile când au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociații au cauzat prejudiciul prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) și (2), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită.

Rezultă, așadar, că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociaților este necesar ca aceștia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar persoana să fi acționat cu rea-credință. Ori, aceste elemente nu pot fi reținute în persoana reclamantului, în condițiile în care, în perioada 16.03.2010 - 26.07.2011 reclamantul nici nu a avut calitatea de administrator al societății.

Prin urmare, simplul fapt că reclamantul, în perioada 27.07.2011 - 31.01.2012, în care a fost administrator al societății B. S.R.L., nu ar fi achitat obligațiile restante la bugetul consolidat al statului, nu reprezintă o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii, în sensul dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură fiscală, reaua-credință neputând fi prezumată, ci dovedită, conform art. 12 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Nici argumentul suplimentar adus de organul de control, prin decizia administrativă emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, respectiv " dezinteresul" administratorului pentru achitarea obligațiilor restante, nu poate fi reținut, în condițiile în care nu s-a dovedit reaua credință a acestuia, acest " dezinteres" nefiind suficient pentru atragerea răspunderii solidare pe temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Reținând, așadar, cu putere de lucru judecat că, în perioada 16.03.2010 - 26.07.2011, reclamantul A. nu a fost administrator al B. S.R.L., Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond, de anulare a deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului și implicit a celei administrative, este legală, fiind pronunțată cu interpretarea corectă a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și a art. 72-73 din Legea nr. 31/1990, raportat la faptul că, pe de o parte, prin decizia contestată s-a atras răspundererea reclamantului pentru o perioadă în care acesta nu avea calitatea de administrator și pentru niște sume pentru care nu avea nici o obligație de declarare și de achitare și, pe de altă parte, decizia nu a fost motivată în acord cu dispozițiile legale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind pronunțată prin analiza completă a materialului probatoriu administrat și prin interpretarea și aplicarea judicioasă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt stabilită în mod întemeiat, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței civile nr. 3170 din 14 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.