ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 143/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară, în temeiul art. 451 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, solicitând anularea Rezoluției de clasare nr. x/2018 din 16.01.2019 și a Rezoluției nr. C 19-438 din 18.02.2019 ale Inspecției Judiciare și trimiterea dosarului nr. x/2018 pentru completarea verificărilor.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 764 din 8 noiembrie 2019, a respins cererea formulată de reclamantul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs. În motivarea recursului se arată că verificările prealabile, contrar susținerilor primei instanțe, au fost efectuate cu încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind depășit termenul de 90 de zile. În speță, sesizarea Inspecției Judiciare a avut loc la 25.09.2018, iar rezoluția de clasare a fost emisă la 07.01.2019, fiind depășit termenul de 90 de zile. Recurentul mai arată că în mod greșit instanța de fond a reținut că încetarea calității procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de titular al acțiunii disciplinare atrage încetarea verificărilor declanșate la solicitarea acestuia. În opinia recurentului, procedând astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și insuficient motivată, fără a analiza toate susținerile prezentate în cererea formulată. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru procurori în data de 27 septembrie 2018, sub nr. x/2018, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat efectuarea de verificări sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza II și lit. j) din Legea nr. 303/2004 de către procuror A. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, făcând trimitere la Informarea nr. 401/P/2018din data de 24 septembrie 2018 a secției de urmărire penală și criminalistică din Cadrul PÎCCJ. S-a reținut că procurorul a solicitat și obținut cu încălcarea dispozițiilor care reglementează materia documentelor clasificate, respectiv art. 36 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 și art. 69-71 și art. 75 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate, o copie de pe un document clasificat și l-a deținut în afara zonei de securitate. Prin Rezoluția nr. x/2018 din data de 7.01.2019, pârâta a dispus clasarea sesizării formulate, în temeiul art. 45 alin. (4) cu referire la art. 44 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru sesizarea Inspecției Judiciare. Împotriva acestei măsuri a formulat plângere reclamantul. Plângerea a fost respinsă de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare prin Rezoluția nr. C19-438 din data de 18 februarie 2019, constatându-se că rezoluția contestată este motivată, cuprinde argumentele de fapt și de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate de inspectorii judiciari, fiind dispusă cu respectarea condițiilor legale speciale în materie și a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. Prin acțiunea formulată, reclamantul a susținut că au fost ignorate prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 234/2018, precum și cele ale art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, astfel cum a fost modificat prin pct. 37 din Legea nr. 234/2018. Instanța de fond a reținut că Inspecția Judiciară a fost sesizată de reclamant în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 în forma în vigoare la data de 27 septembrie 2018, care prevedeau că în cazurile în care ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt titulari ai acțiunii disciplinare, aceștia pot sesiza Inspecția Judiciară în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori. De asemenea, instanța de fond a mai constatat că prin Legea nr. 234 din 4 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial de 8 octombrie 2018 s-au modificat dispozițiile art. 44 din Legea nr. 317/2004 în sensul că acțiunea disciplinară în cazul abaterilor disciplinare se exercită de Inspecția Judiciară. Aceste modificări au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicări, respectiv la 11.10.2019. Chiar dacă, în urma unei modificări legislative intervenite pe parcursul desfășurării verificărilor prealabile, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a pierdut calitatea de titular al acțiunii disciplinare, reclamantul a susținut că Inspecția Judiciară trebuia să califice sesizarea ca fiind făcută de o persoană interesată și să procedeze la soluționarea pe fond a cauzei. Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a analizat apărările prezentate de recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată. Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menționat. Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare, de către instanța superioară, a atribuțiilor de control judiciar, de legalitate și temeinicie. În practica instanței supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ. etc.) dar și în doctrina de specialitate (de ex. "Drept procesual civil-ediția a 5-a revizuită și adăugită", G.Boroi, M.Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluției, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătorești, trebuie să fie precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și a regulilor de drept substanțial și procedural. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, iar realitatea acestui demers și efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri. Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătorești ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, nu analizează argumentele importante și nu justifică înlăturarea apărărilor esențiale care susțin opinia contrară, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar. Înalta Curte are în vedere și faptul că, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. De altfel, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, pentru a constitui o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care este posibilă exercitarea controlului judiciar. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se constată că judecătorul fondului, pronunțându-se doar pe calitatea reclamantului de titular al acțiunii disciplinare, nu a analizat susținerile ambelor părți și nu a răspuns argumentelor acestora, ceea ce face ca hotărârea pronunțată să fie susceptibilă de casare. Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situației de fapt, nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor. Procedând astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, pe care o va casa și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza toate susținerile, argumentele și apărările părților, urmând a se analiza și aspectele de fond invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, față de soluția casării cu trimitere.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în rejudecare urmând a se analiza și aspectele de fond invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, față de soluția casării cu trimitere.