ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1099/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.05.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice, anularea Deciziei nr. 26768/18.11.2015 de soluționare a contestației formulate de societate, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare privind proiectul "Achiziție echipamente dezvoltare (achiziție utilaje)", suspendarea executării procesului-verbal până la pronunțarea unei soluții definitive în cauză.

Prin sentința civilă nr. 1337 din 11 aprilie 2017, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 2315 din 4 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva hotărârii instanței de fond, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

A reținut instanța de control judiciar, în esență, că instanța de fond a omis a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, care necesitau un răspuns specific și explicit.

A stabilit instanța că, în rejudecare, instanța de fond va solicita completarea probatoriului, prin depunerea unor înscrisuri pe baza cărora să se poată stabili în mod clar numărul angajaților și, respectiv, cifrele de afaceri ale celor trei societăți comerciale la data avută în vedere de autoritatea pârâtă, data încheierii contractului de finanțare, și va proceda la analizarea tuturor criticilor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată.

Cauza a fost reînregistrată, în rejudecare după casare, pe rolul Curții de Apel București la data de 12.08.2020, sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 99 din 19 martie 2021, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Prima critică, întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., susține lipsa de motivare a sentinței recurate și faptul că nu s-a ținut seama de dezlegările date prin Decizia de casare nr. 2315/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia de casare s-a impus instanței de fond, în rejudecare, atât administrarea unui probatoriu din care să rezulte numărul de angajați și cifrele de afaceri ale celor trei societăți avute în vedere la sancționarea reclamantei, cât și motivarea soluției ce se va pronunța în raport de criticile formulate prin acțiunea introductivă.

Autoritatea pârâtă nu a făcut precizări suplimentare, în faza de rejudecare, cu privire la motivele care au stat la baza sancționării reclamantei, depunând la dosar documente emise de Registrul Comerțului cu privire la societate, dar și la societățile cu care se presupune că aceasta ar fi legată.

Instanța de fond, la rejudecare, nu s-a aplecat asupra aspectelor învederate prin decizia de casare, deși era obligată să o facă, în temeiul disp. art. 501 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

În ceea ce privește nemotivarea actului administrativ invocată prin acțiunea introductivă, instanța de rejudecare s-a mărginit la o analiză superficială a actului atacat, fără să antameze aspectele invocate de reclamantă.

Prin decizia de casare, s-au trasat problemele de drept care urmau să fie analizate de instanță, respectiv corelarea concluziilor autorității din actul administrativ atacat, cu alte probe și înscrisuri relevante.

Instanța de rejudecare citează diverse prevederi legale aplicabile în cauză, jurisprudența CJUE, fără să arate care sunt motivele pentru care ajunge la concluzia că se impune sancționarea sa de către pârât.

Cea de-a doua critică, întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privește interpretarea greșită a disp. art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, prima instanță a apreciat că actul administrativ atacat este motivat, deși conține numai o înșiruire a unor elemente de fapt.

În cuprinsul motivelor de fapt ale procesului-verbal de contestare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, autoritatea nu arată care sunt motivele pentru care echipa de control a ajuns la constatarea că societatea este o întreprindere mare și nu arată care sunt documentele pe care se sprijină această concluzie, reluându-se doar cele cuprinse în suspiciunea de neregulă.

În privința temeiului de drept, acesta este extrem de vag, respectiv întreaga O.U.G. nr. 66/2011, H.G. nr. 875/2011, H.G. nr. 519/2014 și întregul contract de finanțare nr. x/30.11.2010.

Se mai susține că nu sunt indicate prevederile legale de drept material pretins a fi încălcate, simpla menționare a art. 4

4

din Legea nr. 364/2004, fără să fie indicată ipoteza, nu reprezintă o motivare în drept a actului administrativ.

Deși instanța de fond recunoaște aspectele învederate mai sus, în mod greșit a considerat că sunt respectate prevederile art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011.

Interpretarea greșită a prevederilor menționate, rezultă și din faptul că autoritatea pârâtă face trimitere la o serie de documente care nu explică concluzia la care a ajuns echipa de control, respectiv situația de plăți, Instrucțiunea nr. 425/2015, declarația privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, lista de reverificare a eligibilității.

Simpla depunere a unor înscrisuri suplimentare în faza de rejudecare nu echivalează cu indicarea acestor aspecte, deoarece niciunul dintre documentele la care face referire autoritatea nu sunt de natură să probeze numărul de salariați avut la momentul semnării contractului de finanțare.

Insuficienta motivare a actului administrativ atacat rezultă și din maniera generică în care autoritatea expune împrejurările de fapt pretins relevante analizei și concluziile la care a ajuns.

Termenii generici folosiți de autoritate, precum și datele la care s-a raportat aceasta, relevă nu numai lipsa/insuficiența raționamentului, dar și inexactitatea informațiilor.

Nu se arată care este legătura efectivă între numărul de angajați avuți de cele trei societăți și faptul că reclamanta este o întreprindere mare.

Interpretarea greșită a prevederilor menționate rezultă și din faptul că autoritatea nu a indicat care este raționamentul propriu care susține concluzia potrivit căreia reclamanta nu se încadra în categoria IMM la data semnării contractului de finanțare, neexistând o corelare între textele legale invocate - art. 4

4

din Legea nr. 346/2004, cu situația de fapt expusă.

Procesul-verbal contestat nu reflectă raționamentul propriu și concret al echipei de control care ar fi condus la constatarea pretinselor nereguli, se bazează pe suspiciunea de neregulă, se prezintă documente ce nu au legătură cu încheierea contractului de finanțare.

Recurenta-reclamantă susține, printr-o altă critică, interpretarea greșită a disp. art. 4

4

din Legea nr. 346/2004 și completarea de către prima instanță a actului administrativ atacat, prin indicarea ipotezei de la art. 4

4

alin. (1) lit. a) și b).

Instanța de fond, la rândul său, nu precizează, în mod clar și neechivoc, care dintre ipotezele art. 4

4

alin. (1) au fost avute în vedere, însă condițiile impuse de acestea nu sunt îndeplinite, deoarece nu se prevede că două întreprinderi sunt legate dacă au acționari comuni.

Potrivit disp. art. 4

4

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 346/2004, pentru existența unor întreprinderi legate este necesar ca o întreprindere să obțină majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau ale asociațiilor celeilalte întreprinderi, or din analiza acționariatului rezultă că B. este singura societate care are o participație în celelalte două societăți, de 17,86% la C., ce nu îi permite să dețină controlul asupra întreprinderii, de unde rezultă că participația este de sub 25% (art. 4

2

din Legea nr. 346/2004), iar întreprinderea este autonomă și nu legată.

Conform disp. art. 4

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, pentru existența unor întreprinderi legate, este necesar ca o întreprindere să aibă dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor consiliului de administrație, de conducere ori de supraveghere a celeilalte întreprinderi, condiție neîndeplinită.

Recurenta-reclamantă susține că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 4

4

alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 346/2004 și nici cele de la art. 4

4

alin. (3) din aceeași lege.

De asemenea, recurenta-reclamantă susține că prima instanță omite faptul că pentru existența unei întreprinderi legate este esențial să se probeze că acționarii sunt de comun acord, aspect ignorat și de către autoritate, care se limitează să sublinieze doar că societățile au asociați comuni, fără să se analizeze existența unei politici comune.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât solicită respingerea recursului ca nefondat, prima instanță, în rejudecare a analizat motivele invocate prin cererea introductivă și a respectat decizia de casare, considerentele sentinței fiind în conformitate cu disp. art. 425 C. proc. civ.

Se mai arată că au fost respectate condițiile impuse de prevederile art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, iar actul administrativ este motivat corespunzător.

Cu privire la interpretarea greșită a disp. art. 4

4

din Legea nr. 346/2004, intimatul-pârât susține că sunt nepertinente criticile formulate, întrucât asociații recurentei-reclamante sunt asociați și în celelalte două societăți, societățile acționează pe aceeași piață relevantă, piața construcțiilor și sunt controlate de aceleași persoane fizice, fiind îndeplinite disp. art. 4

4

alin. (4) din Legea nr. 346/2004.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat de S.C. A. SA

Analiza motivelor de casare

Primul argument susținut de recurenta-reclamantă este nerespectarea deciziei de casare, prin care hotărârea instanței de fond din primul ciclu procesual, a fost casată, iar cauza s-a trimis spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 2315/04.06.2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 s-a constatat întrunirea disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și s-a dispus ca instanța de rejudecare să solicite depunerea la dosar a unor înscrisuri suplimentare privind numărul angajaților și cifra de afaceri a celor trei societăți în discuție, la data încheierii contractului de finanțare.

Instanța de rejudecare a respectat îndrumările deciziei de casare și, prin încheierea de ședință din data de 02.10.2020 a dispus efectuarea unei adrese către pârâtă pentru ca aceasta să depună la dosar documentele în baza cărora a stabilit numărul mediu de angajați și cifra de afaceri în cazul celor trei societăți, respectiv S.C. B. S.R.L., C. și S.C. A. S.A..

Intimata-pârâtă a depus la dosar: confirmare depunere situație financiară anuală pentru firma B. S.R.L., bilanț prescurtat la data de 31.12.2009, contul de profit și pierdere la data de 31.12.2009, date informative la data de 31.12.2009, situația activelor imobilizate la data de 31.12.2009, protocol nr. 414/04.05.2015, certificat constatator emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului pentru firmele B. S.R.L., C. S.A. și A. S.A., situația indicatorilor de bilanț pe anul 2008-2009 depuse la Oficiul Național al Registrului Comerțului de cele trei societăți, din care rezultă numărul mediu de angajați, situația asociaților și cifra de afaceri de la data înființării societăților și până la data de 31.12.2010.

Înalta Curte constată că instanța de rejudecare a respectat dispozițiile deciziei de casare, documentele solicitate au fost depuse la dosar, iar datele relevă perioada încheierii contractului de finanțare - 30.11.2010.

Cu privire la nemotivarea sentinței primei instanțe, Înalta Curte constată că argumentul recurentei-reclamante este nefondat, întrucât considerentele sentinței au fost realizate prin analizarea documentelor depuse la dosar, coroborându-se conținutul actelor administrativ contestate cu aceste înscrisuri, iar judecătorul fondului a făcut precizarea că datele avute în vedere sunt cele raportate la momentul încheierii contractului de finanțare.

Recurenta-reclamantă critică soluția primei instanțe și sub aspectul nemotivării acesteia, vis-a-vis de invocarea nemotivării a însuși actului administrativ contestat.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă invocă o motivare insuficientă a sentinței, fiind nemulțumită de considerentele exprimate de judecătorul fondului sub acest aspect.

Înalta Curte reține că la fila x a sentinței atacate, prima instanță a analizat motivele de fapt și de drept ale procesului-verbal contestat, stabilind că sunt îndeplinite disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, elementele prezentate constituind raționamentul propriu al organului care a efectuat controlul, astfel că și aceste critici vor fi respinse ca nefondate.

O primă critică privește interpretarea greșită a disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare trebuie să conțină următoarele elemente: denumirea autorități emitente, data la care a fost emis, datele de identificate a debitorului sau a persoanei împuternicite de debitor, cuantumul creanței bugetare stabilite în urma constatărilor, motivele de fapt, temeiul de drept, numele și semnătura conducătorului autorității emitente, posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și autoritatea la care se depune contestația, mențiuni privind punctul de vedere al debitorului și poziția exprimată de structura de control competentă ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) și (15).

Recurenta-reclamantă susține inexistența, în cuprinsul procesului-verbal atacat, a motivelor de fapt și a temeiului de drept avute în vedere de autoritatea care a efectuat controlul.

Recurenta-reclamantă consideră că la pct. 6:

"Motivele de fapt" din procesul-verbal se face o simplă trimitere la suspiciunea de neregulă nr. x/16.06.2015 și nu se arată care au fost constatările efective ale echipei de control.

Critica este nefondată, avându-se în vedere că la pct. 5 din procesul-verbal se arată expres că, în conformitate cu disp. art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor structurale are obligația de a verifica constatările cu implicații financiare, în speță cele cuprinse în notificarea privind suspiciunea de neregulă identificată cu nr. x/19.06.2015.

Astfel, în urma verificării asupra aspectelor notificate, echipa de control și-a expus propriile argumente fără să își însușească automat conținutul suspiciunii de neregulă.

Cu privire la precizarea temeiului de drept, în acord cu prima instanță, Înalta Curte reține faptul că deși la capitolul 7 sunt trecute anumite acte normative și acte administrative, fără să se precizeze în concret care anume dispoziție legală a fost avută în vedere de către echipa de control, aceste omisiuni nu sunt suficiente pentru a se constata nelegalitatea actului atacat, în ansamblul său, deoarece la Cap. 6 "Motivele de fapt", se arată că întreprinderile sunt legate, se află pe aceeași piață și sunt deținute de același grup de acționari, indicându-se prevederile art. 4

4

și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.

Recurenta-reclamantă consideră că insuficienta motivare a procesului-verbal atacat ar rezulta și din faptul că: autoritatea face trimitere la o serie de documente care nu explică concluzia la care a ajuns echipa de control; autoritatea expune împrejurările de fapt pretins relevante analizei și concluziile la care a ajuns, într-o manieră generică; autoritatea nu a indicat care este raționamentul propriu ce susține concluzia potrivit căreia reclamanta nu se încadra în categoria IMM-urilor la data semnării contractului de finanțare, neexistând o corelare între disp. art. 4

4

din Legea nr. 346/2004 și situația de fapt expusă.

Înalta Curte observă că această critică a fost formulată și în primul ciclu procesual, atât ca motiv de nelegalitate a actului cât și ca motiv de recurs, iar instanța de recurs care a pronunțat decizia de casare a clarificat situația expusă, arătând că instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a motivului de nelegalitate a actelor administrative contestate, analiză care impunea solicitarea unor înscrisuri suplimentare privind numărul angajaților, respectiv cifra de afaceri a celor trei societăți comerciale la data încheierii contractului de finanțare.

Acesta este și motivul pentru care s-a dispus casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, prin urmare, analizarea motivului de nelegalitate se face în raport cu documentele deja existente la dosar în primul ciclu procesual și cele depuse cu ocazia rejudecării.

Recurenta-reclamantă nu mai poate să solicite, în această fază procesuală, analizarea legalității procesului-verbal contestat numai prin raportare la înscrisurile depuse inițial de autoritatea pârâtă.

Prin urmare, analizarea corelației între documente și constatările echipei de control se face prin expunerea considerentelor prezentei instanțe de recurs la criticile ce privesc interpretarea greșită a disp. art. 4

4

din Legea nr. 346/2004, de către instanța de rejudecare.

Astfel, se observă că judecătorul fondului a avut în vedere, atât lista de reverificare a eligibilității, cât și înscrisurile depuse de autoritatea pârâtă cu ocazia rejudecării, la solicitarea instanței.

Din cuprinsul acestor documente, instanța de fond a reținut care anume este obiectul de activitate al celor trei societăți, situația acționariatului, cifrele de afaceri, precum și numărul mediu de angajați în perioada 2008 - 2009.

Recurenta-reclamantă contestă faptul că, din documentele aflate la dosar se poate ajunge la concluzia că cele trei întreprinderi sunt legate, însă nu aduce niciun argument în susținerea tezei sale sau în combaterea celor reținute de prima instanță.

De asemenea, recurenta-reclamantă critică faptul că autoritatea pârâtă a depus la dosar înscrisuri obținute de la Oficiul Național al Registrului Comerțului, considerând că nu sunt relevante, deși din conținutul acestora reiese în mod clar și neechivoc informația solicitată de instanța de fond.

Mai mult, recurenta-reclamantă nu depune la dosar înscrisuri care să conducă la o altă concluzie în privința datelor solicitate.

Față de acestea, Înalta Curte constată că, în mod corect prima instanță a coroborat înscrisurile aflate la dosar și a ajuns la concluzia că reclamanta, la data încheierii contractului de finanțare făcea parte din categoria întreprinderilor mari.

O altă critică sentinței de fond este aceea prin care recurenta-reclamantă consideră că nu se cunoaște care anume dintre ipotezele art. 4

4

din Legea nr. 346/2004 au fost avute în vedere, atât de autoritate cât și de însăși instanța de judecată.

Critica este nefondată, deoarece din cuprinsul considerentelor sentinței primei instanțe se arată incidența disp. art. 4

4

alin. (1) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 346/2004, respectiv cazul în care o întreprindere deține majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau ale asociaților celeilalte întreprinderi și își desfășoară activitatea sau o parte din activitate pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente.

Judecătorul fondului a analizat acționariatul celor trei societăți, concluzionând că cei patru asociați persoane fizice din cadrul C. și care dețin 82,13%, se regăsesc și în cadrul A., iar diferența de 17,86% revine S.C. B. care este deținută de aceeași asociați, persoane fizice, fiecare având câte 50% din acțiuni.

Din perspectiva îndeplinirii condiției ca societățile să își desfășoare activitatea pe aceeași piață relevantă, reiese că societățile acționează pe piața construcțiilor și sunt controlate de aceleași persoane fizice care acționează de comun acord.

În fine, numărul mediu de angajați din cele trei societăți depășește 250, iar cifra de afaceri cumulată este de 90.545.925 RON, reținându-se că recurenta-reclamantă nu a prezentat alte date care să conducă la o altă concluzie.

Înalta Curte va constata că celelalte argumente referitoare la neîndeplinirea disp. art. 4

4

alin. (1) lit. b)-d), art. 4

4

alin. (3) din Legea nr. 346/2004 nu au legătură cu obiectul cauzei și nu vor fi analizate de instanța de recurs.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ. coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 99 din 19 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.