ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2315/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.05.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competivității Economice", anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 26768/18.11.2015, anularea actului administrativ reprezentat de Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare privind proiectul "Achiziție echipamente dezvoltare (achiziție utilaje)", suspendarea executării actului administrativ reprezentat de acest proces-verbal, până la pronunțarea unei soluții definitive în cauză.

Prin sentința civilă nr. 1337 din 11 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea cererii de recurs a prezentat situația de fapt și a arătat că instanța a interpretat greșit disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, întrucât orice act administrativ trebuie să prezinte de o manieră clară algoritmul/raționamentul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, menită, pe de o parte, să permită destinatarilor unei decizii administrative să-i cunoască și să-i evalueze temeiurile și efectele, iar, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate, o motivare insuficientă sau greșită echivalând cu lipsa motivării. Orice decizie emisă de autoritate, în exercițiul atribuțiilor pe care legea i le conferă, trebuie să cuprindă argumentația în fapt și în drept care a stat la baza emiterii acesteia și nu doar indicarea unor aspecte de fapt generice, respectiv enumerarea unor texte de lege despre care se pretinde ca fiind incidente față de situația de fapt reținută.

Este fără dubiu că, în realitate, actele administrative contestate nu respectă rigorile prevederilor legale enunțate. Astfel, simplul fapt că ele conțin o înșiruire a unor aspecte ce țin de numărul de angajați al celor trei societăți în discuție, precum și o trimitere generică la un pretins temei de drept nu reprezintă o motivare în sensul dispozițiilor arătate.

Contrar reținerilor instanței de fond, din analiza procesului-verbal rezultă că nu cuprinde motivele de fapt sau de drept care au stat la baza întocmirii lui. La pct. 6 al procesului-verbal, intitulat "Motivele de fapt", autoritatea nu arată care sunt motivele pentru care echipa de control a ajuns la constatarea că societatea reclamantă este o întreprindere mare și, de asemenea, care sunt documentele pe care se sprijină această concluzie. Autoritatea s-a rezumat la a relua concluzia cuprinsă în suspiciunea de nereguli, fără a arăta care sunt motivele de fapt care au dus la sancționare.

Temeiul de drept precizat de autoritate la pct. 7 al procesului-verbal este unul extrem de vag și general, respectiv întreaga O.U.G. nr. 66/2011, H.G. nr. 875/31.08.2011, H.G. nr. 519/2014 și întregul Contract de finanțare nr. x IM/30.11.2010, fără a identifica efectiv prevederile pe care se sprijină. Mai mult, nu sunt indicate prevederile de drept material pretins a fi încălcate de către reclamantă. Simpla menționare altundeva în conținutul actului a art. 4

4

din Legea 364/2004 (fără a fi indicată ipoteza în care autoritatea pretinde că reclamanta se încadrează) nu reprezintă nici pe departe o motivare în drept a actului administrativ. Lipsa unei astfel de justificări este de natură a crea o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate a actelor administrative emise, actului contestat lipsindu-i unul din elementele obligatorii de formă, sancționat cu nulitatea.

Recurenta susține că interpretarea greșită a prevederilor menționate rezultă și din faptul că autoritatea face trimitere la o serie de documente care nu explică această concluzie la care a ajuns echipa de control

Cu toate că AM-POS reține că la data semnării contractului de finanțare reclamanta era o întreprindere mare, în cuprinsul procesului-verbal se face referire exclusiv la o serie de înscrisuri din care nu rezultă nici pe departe acest lucru. Referințele din procesul-verbal sunt la: Situație plăți contract AMPOSCCE, Instrucțiunea AMPOSCCE nr. 425/26.02.2015, Declarația privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, Lista de reverificare a eligibilității completată pentru A..

Or, autoritatea nu arată care sunt documentele analizate, din care rezultă că reclamanta ar fi întreprindere legată ce are 327 salariați. Niciunul dintre documentele la care face referire autoritatea nu este de natură a proba numărul de salariați avut de reclamantă la momentul semnării contractului de finanțare. Cel mai probabil, autoritatea a preluat concluziile din suspiciunea de nereguli fără a efectua o analiză a documentelor relevante, validând concluziile cuprinse în suspiciunea de nereguli fără a analiza dacă din înscrisurile indicate la pct. 10 din procesul-verbal rezultă faptul că reclamanta era, la momentul semnării contractului de finanțare, o întreprindere mare.

Totodată, niciunul dintre cele trei documente nu reflectă situația asociaților/acționarilor ori a numărului de salariați ai societăților la care face referire autoritatea, la data la care a fost semnat contractul de finanțare, deși autoritatea pretinde că la acel moment nu erau îndeplinite condițiile de eligibilitate.

Se mai arată în cererea de recurs că interpretarea greșită a prevederilor menționate rezultă și din faptul că autoritatea nu a indicat raționamentul propriu ce susține concluzia potrivit căreia reclamanta nu se încadra în categoria IMM la data semnării contractului de finanțare.

Din simpla lectură a procesului-verbal se observă că autoritatea s-a limitat la a face referire la conținutul Suspiciunii de neregulă înregistrate de Autoritatea de Audit la AM POS sub nr. x/19.06.2015, la Instrucțiunea AMPOSCCE nr. 4254/26.02.2015, precum și la o serie de documente ce privesc cererea și contractul de finanțare. Procesul-verbal contestat nu reflectă însă raționamentul propriu, concret, în fapt și în drept al echipei de control, care a dus la constatarea existenței pretinselor nereguli. AM POS își justifică măsurile dispuse făcând trimitere la "suspiciunile de nereguli", în baza cărora a fost demarată verificarea AM-POS, fără a prezenta propriile concluzii și constatări. De asemenea, autoritatea invocă documente ce au legătură cu încheierea contractului de finanțare, dar nu arată modalitatea în care aceste acte sunt de natură a proba nerespectarea condițiilor de eligibilitate la data semnării contractului de finanțare.

Cu privire la mențiunile de la pct. 5 al procesului-verbal, intitulat "Prezentarea verificărilor efectuate", recurenta susține că autoritatea nu explică cum a ajuns la concluzia că reclamanta era o întreprindere legată atât cu S.C. B. S.R.L, cât și cu C. "la data semnării contractului de finanțare x/30.10.2010", având în vedere că nu arată, în concret, ipoteza textului de lege aplicabilă în cauză.

Autoritatea se limitează a face trimitere la disp. art. 4

4

din Legea nr. 346/2004 ce reglementează ipotezele în care ne aflăm în prezența unor întreprinderi legate (cel puțin 7 ipoteze), însă nu arată care este efectiv ipoteza în care se pretinde că se află reclamanta și cum se corelează această ipoteză cu situația de fapt din speță. Autoritatea a considerat fără nicio analiză proprie că în situația în care mai multe societăți sunt deținute de aceiași asociați sunt automat întreprinderi legate, cu toate că nu există nicio dispoziție legală generală care să permită o astfel de concluzie.

A mai fost invocată interpretarea greșită a disp. art. 4

4

din Legea nr. 346/2004, fiind menționate prevederile legale ce reglementează criteriile de eligibilitate, respectiv: Ghidul Solicitantului, Capitolul II, subcapitolul II.1.1., punctul 1; disp. art. 11 alin. (1) din Ordinul 477/2008; Legea nr. 346/2004 - art. 3 alin. (1), art. 4

4

.

În mod greșit a interpretat instanța de fond prevederile art. 4

4

din Legea nr. 346/2004 reținând că A. nu se încadra în categoria IMM la data semnării contractului de finanțare și apreciind că reclamantei îi sunt aplicabile prevederile art. 4

4

alin. (4) raportat la art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 346/2004. Prin motivarea sa, instanța tinde la o completare a actelor administrative atacate, prin indicarea ipotezelor art. 4

4

din Legea nr. 346/2004 pe cale le consideră aplicabile speței de față.

Instanța de fond a concluzionat că cele trei societăți sunt legate, având în vedere că sunt deținute de aceiași acționari. Or, niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 4

4

din Legea nr. 346/2004 nu stabilește că două întreprinderi sunt legate strict dacă au acționari comuni.

Din cuprinsul art. 4

4

alin. (3) din această lege rezultă faptul că, pentru ca două sau mai multe întreprinderi să fie considerate legate, este necesar în mod cumulativ: să existe oricare dintre raporturile descrise mai sus la alin. (1)-(3) ale art. 4

4

din Legea nr. 346/2004; să existe o politică comună a persoanelor fizice sau a grupului de persoane care trebuie să acționeze de comun acord.

Potrivit art. 4

4

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 346/2004, pentru a ne afla în prezența unor întreprinderi legate este necesar ca o întreprindere să dețină majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau ale asociaților celeilalte întreprinderi. Or, din analiza acționariatului, prezentată chiar de autoritate în procesul-verbal, rezultă că B. este singura societate care are o participație în celelalte două societăți, însă este vorba doar de o participație de 17,86% la C., ce nu îi permite să dețină controlul asupra acestei din urmă întreprinderi.

Mai mult, potrivit art. 4

2

din Legea nr. 346/2004, este autonomă "orice întreprindere care nu este clasificată ca întreprindere legată sau ca întreprindere parteneră, în sensul acestei legi", iar "o întreprindere este autonomă dacă deține mai puțin de 25% din capitalul social sau din drepturile de vot (oricare dintre acestea este mai mare) în una ori în mai multe întreprinderi sau dacă una ori mai multe întreprinderi nu dețin mai mult de 25% din capitalul social sau din drepturile de vot ale întreprinderii în cauză".

Astfel, din aceste prevederi rezultă că, dacă participația unei întreprinderi la alta este de sub 25%, suntem în prezența unei întreprinderi autonome, iar nu legate. Totodată, potrivit art. 4

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, pentru a ne afla în prezența unor întreprinderi legate este necesar ca o întreprindere să aibă dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor consiliului de administrație, de conducere ori de supraveghere a celeilalte întreprinderi.

În cauză nici nu s-a pus problema existenței unor astfel de raporturi între societățile analizate, niciuna dintre cele trei nu are dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor consiliului de administrație, de conducere ori de supraveghere a celeilalte întreprinderi, în acest sens neexistând nicio susținere contrară a autorității.

Distinct de faptul că în speță nu există niciun raport dintre cele prevăzute la alin. (1) al art. 4

4

din Legea nr. 346/2004, instanța de fond interpretează greșit dispozițiile legale citate, omițând faptul că pentru a ne afla în fața unor întreprinderi legate este esențial să se probeze că acționarii acționează de comun acord în ceea ce le privește pe societățile legale.

Ministerul Finanțelor Publice, în numele și pentru Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât sentința a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, confirmând legalitatea actelor administrative contestate.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând sentința atacată în raport cu motivul de recurs invocat, apărările din întâmpinare și dispozițiile legale incidente, instanța de control judiciar constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin procesul-verbal nr. x/11.08.2015, de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare privind proiectul "Achiziție echipamente dezvoltare (achiziție utilaje)" al S.C. A. S.A., cod SMIS x, emis de Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate, s-a stabilit în sarcina reclamantei o creanță bugetară rezultată din nereguli în cuantum de 4.523.500,52 RON.

În cuprinsul procesului-verbal s-a reținut că la data semnării contractului de finanțare (30.01.2010) reclamanta este întreprindere legată atât cu S.C. B. S.R.L., cât și cu C., întrucât se află pe aceeași piață și sunt deținute de același grup de acționari, iar în această situație A. este întreprindere mare, cu o cifră de afaceri cumulată de 90.545.925 RON și un total de salariați de 327. S-a constatat că se confirmă suspiciunea de neregulă nr. x/19.06.2015 și că A. S.R.L. nu se încadra în categoria IMM la data semnării contractului de finanțare și, ca urmare, nu trebuia să beneficieze de asistență financiară nerambursabilă. Temeiul de drept avut în vedere la încheierea procesului-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare a fost reprezentat de prevederile O.U.G. nr. 66/2011, H.G. nr. 875/2011, H.G. nr. 519/2014 și ale Contractului de finanțare x/30.01.2010.

Împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare reclamanta a formulat contestație, ce a fost respinsă prin Decizia nr. 26768/18.11.2015.

Instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată reținând că între reclamantă și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri s-a încheiat Contractul pentru acordarea finanțării nerambursabile în baza cererii de finanțare nr. x/28.08.2009 pentru implementarea Proiectului nr. x "Achiziție echipamente dezvoltare/achiziție utilaje". Potrivit capitolului II - Condiții de eligibilitate a solicitantului și proiectului, pot beneficia de alocare financiară nerambursabilă persoanele juridice care sunt întreprinderi mici și mijlocii.

La momentul formulării cererii de finanțare, reclamanta s-a declarat întreprindere legată cu S.C. B. S.R.L., astfel încât s-a apreciat că îndeplinește cerințele pentru a fi considerată întreprindere mijlocie, fiind încheiat Contractul de finanțare nr. x/30.11.2010. Ulterior încheierii contractului s-a procedat la reverificarea eligibilității la contractare a beneficiarului, conform Legii nr. 346/2004 - art. 4

4

și art. 6 alin. (2).

Ca urmare a întocmirii Listei de verificare pentru A. S.A. s-a constatat că același grup de acționari care deține 100% din S.C. A. S.A. deținea, la momentul încheierii contractului, 100% din C., ambele firme acționând pe piața construcțiilor și apreciindu-se că acestea sunt întreprinderi legate.

Procedându-se la verificarea numărului de angajați și a cifrei de afaceri ale celor 3 societăți, la datele de referință 31.12.2008 și 31.12.2009, s-au constatat următoarele:

La 31.12.2008, S.C. A. S.A. avea cifra de afaceri de 15.818.946 RON și 150 de angajați, S.C. B. S.R.L. avea cifra de afaceri de 2.215.068 RON și 18 angajați, iar C. avea cifra de afaceri de 114.904.904 RON și 169 angajați.

La 31.12.2009, S.C. A. S.A. avea cifra de afaceri de 14.657.117 RON și 138 angajați, S.C. B. S.R.L. avea cifra de afaceri de 1.312.360 RON și 18 angajați, iar C. avea cifra de afaceri de 74.576.448 RON și 171 angajați.

Având în vedere numărul total de angajați ai celor 3 societăți, precum și cifra de afaceri cumulată, se observă că la data încheierii contractului de finanțare reclamanta nu îndeplinea condițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 pentru a fi considerată întreprindere mijlocie și, prin urmare, nu ar fi trebuit să beneficieze de asistență financiară nerambursabilă. A apreciat instanța că este incidentă situația prevăzută de art. 4

4

alin. (4) raportat la art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 346/2004.

Curtea a constatat că în mod corect s-a observat, față de împrejurarea că reclamanta era la data încheierii contractului de finanțare întreprindere legată cu S.C. B. S.R.L. și C., iar numărul cumulat de angajați și cifrele de afaceri depășeau valorile de la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, că reclamanta nu era întreprindere mică sau mijlocie și, prin urmare, nu putea beneficia de fondurile aferente respectivului program destinat întreprinderilor mici și mijlocii, nu și întreprinderilor mari.

Instanța de fond a mai reținut că actele atacate sunt motivate, din conținutul lor rezultând clar atât motivele de fapt ce au stat la baza încheierii lor, fiind explicat și motivul pentru care s-a ajuns la această concluzie, precum și temeiul de drept avut în vedere.

Înalta Curte constată că în cererea de chemare în judecată s-a susținut, printre altele, că autoritatea face trimitere la o serie de documente care nu explică concluzia la care a ajuns echipa de control, reclamanta argumentând pe larg de ce consideră că autoritatea nu a făcut o analiză completă și amănunțită a situației de fapt, dând dovadă de ușurință la emiterea procesului-verbal contestat.

Se constată că instanța de fond nu a analizat această critică de nelegalitate a actelor contestate, nu a verificat dacă înscrisurile depuse la dosar sunt suficiente pentru corecta soluționare a cauzei, respectiv dacă s-a depus în integralitate documentația care a stat la baza emiterii actelor administrative contestate.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că la pct. 10 din procesul-verbal, intitulat "Documente probante", se menționează că echipa de control a procedat la verificarea, în timpul controlului, a următoarelor documente relevante pentru concluzia care a condus la constatarea neregulii și stabilirea creanței bugetare: Situație plăți contract AMPOSCCE; Instrucțiunea AMPOSCCE nr. 425/26.02.2015; Declarația privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii; Lista de reverificare a eligibilității completată pentru A..

Sub acest aspect, instanța de control judiciar reține că Declarația privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii dată de reclamantă la 1.08.2009 se referă la cifra de afaceri și numărul angajaților societății reclamante și ai S.C. B. S.R.L. cu care s-a declarat legată în vederea obținerii finanțării; Instrucțiunea AMPOSCCE nr. 425/26.02.2015 stabilește modul în care vor fi reverificate, pentru toate contractele de finanțare din cadrul Axei Prioritare 1 - POS CCE aflate în implementare, până la data de depunere a Cererii de Rambursare Finale, încadrarea beneficiarului, la data semnării contractului, în condițiile de eligibilitate pentru care a depus formularul Anexei 2 - Calculul pentru Întreprinderi partenere sau legate din Legea 346/2004 și Declarația privind încadrarea în categoria IMM.

Această Instrucțiune, în mod evident, nu conține nicio referire la situația societății reclamante, după cum nici Situația plăți contract AMPOSCCE nu oferă date privind cifrele de afaceri și numărul angajaților celor trei societăți. Prin urmare, singurul înscris invocat de autoritatea pârâtă, ce conține mențiuni referitoare la acționarii celor trei societăți comerciale considerate legate, la numărul angajaților acestora și la cifrele lor de afaceri este Lista de reverificare a eligibilității completată pentru A..

La dosarul de fond, în afara actelor administrative contestate, a contractului de finanțare și a înscrisurilor menționate în procesul-verbal, au mai fost depuse Suspiciunea de neregulă nr. x/19.06.2015 și Alerta de neregulă nr. 14215/16.06.2015, în care se regăsesc datele privind numărul angajaților celor trei societăți comerciale considerate legate și cifrele lor de afaceri, menționate în procesul-verbal.

În condițiile în care în cererea de chemare în judecată se susține că cele trei documente sus menționate nu reflectă situația asociaților/acționarilor ori a numărului de salariați ai societăților la care face referire autoritatea, la data la care a fost semnat contractul de finanțare, și că a avut loc o valorificare a sesizării cuprinse în suspiciunea de neregulă, fără o analiză reală și efectivă a autorității abilitate, în urma căreia să se confirme sau să se infirme informația cuprinsă în acest document, instanța de fond trebuia să procedeze la analiza efectivă a acestui motiv de nelegalitate a actelor administrative contestate, analiză care impunea solicitarea unor înscrisuri suplimentare privind numărul angajaților, respectiv cifra de afaceri a celor trei societăți comerciale la data încheierii contractului de finanțare.

Necesitatea depunerii acestor înscrisuri rezultă și din împrejurarea că în procesul-verbal contestat se reține că reclamanta era întreprindere mare, legată cu S.C. B. S.R.L. și C., la data încheierii contractului de finanțare - 30.01.2010, dată menționată în suspiciunea de neregulă și în alerta de neregulă.

Or, la dosar se află Contractul de finanțare nr. x/30.11.2010 încheiat între reclamantă, în calitate de beneficiar, și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în calitate de Organism Intermediar pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, instanța de recurs constatând că data încheierii contractului este 30.11.2010 și nu 30.01.2010.

În consecință, doar pe baza înscrisurilor aflate la dosar nu se poate stabili dacă datele menționate în procesul-verbal contestat, cu privire la numărul angajaților și cifrele de afaceri ale celor trei societăți comerciale în discuție, sunt cele existente la data de 30.11.2010 sau cele existente la data de 30.01.2010, acesta fiind un aspect esențial care trebuie stabilit pentru a putea aprecia asupra aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 3 alin. (1), art. 4

4

din Legea nr. 346/2004.

Critica sus menționată din cererea de chemare în judecată a fost reluată în cererea de recurs și, deși ea este încadrată în disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar apreciază că are în vedere, de fapt, o neanalizare de către prima instanță a argumentelor pe care se întemeiază, prin prisma unui probatoriu incomplet, fiind vorba despre incidența disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critică ce se dovedește a fi întemeiată. De altfel, și solicitarea din finalul cererii de recurs este de casare a sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar (în speță, de legalitate a hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătorești, total sau parțial, echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, care necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul pârâtei la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar.

În aceste condiții, s-a cauzat părții o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În consecință, se constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil, în speță, principiul dreptului la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil.

Având în vedere incidența motivului de casare anterior menționat, se constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând să fie examinate de instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei.

La rejudecare, instanța va solicita completarea probatoriului, prin depunerea unor înscrisuri pe baza cărora să se poată stabili în mod clar numărul angajaților și, respectiv, cifrele de afaceri ale celor trei societăți comerciale la data avută în vedere de autoritatea pârâtă, data încheierii contractului de finanțare, și va proceda la analizarea tuturor criticilor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1337 din 11 aprilie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1337 din 11 aprilie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2020.