ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5274/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 13.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Agenția Națională pentru Integritate a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A. și B., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Ordonanței nr. 7/04.05.2016 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București. În motivare, reclamanta a susținut, în esență, că acțiunea este admisibilă întrucât ordonanța de clasare întrunește condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 pentru a fi încadrată în categoria actelor administrative, respectiv este un act unilateral, cu caracter individual, emis de o autoritate publică. Pe fondul cererii a arătat că pârâta Comisia de Cercetare a apreciat în mod eronat că la data expedierii primei informări către persoana evaluată A. la domiciliul său, Agenția Națională de Integritate ar fi trebuit să știe că persoana evaluată nu se afla la domiciliu, fiind în arest preventiv. Raportat la conținutul articolului de presă care a stat la baza sesizării inspectorului de integritate, reclamanta a susținut că inspectorul de integritate nu are competența și obligația verificării împrejurării dacă față de o persoană s-a luat sau s-a prelungit măsura arestării preventive.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1853 din 19.05.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă. Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12.07.2017, sub nr. x/2017.

Hotărârea de casare a instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 3541 din 14 iulie 2020, a admis recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 1853 din 19 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; a casat, în tot, sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de recurs a reținut, în esență, că inexistența, în cuprinsul Legii nr. 115/1996, a unei prevederi exprese privind accesul la justiție pentru contestarea ordonanței de clasare nu poate avea semnificația reținută în sentința atacată. În rejudecare cauza a fost înregistrată la 23.10.2020 sub nr. x/2017*.

Hotărârea instanței de fond, pronunțată în rejudecare Prin sentința civilă nr. 503 din 21 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2017, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.

Calea de atac exercitată în rejudecare Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de casare invocat reclamanta a susținut aplicarea greșită a prevederilor art. 13 din Legea nr. 115/1996, prin faptul că prima instanță a considerat ca fiind neîndeplinită procedura de comunicare din data de 11.04.2021 față de persoana evaluată A., iar actele întocmite de inspectorul de integritate, pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, obținute ulterior acestei comunicări, sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. La data expedierii primei informări către persoana evaluată A., respectiv 11.04.2011, la adresa de domiciliu, instanța de fond a reținut greșit că recurenta-reclamantă ar fi trebuit să știe că aceasta nu se afla la domiciliu, ci în arest preventiv, în perioada 01.03.2011 - 21.01.2012, deoarece din cuprinsul sentinței penale nr. 108/13.03.2013 reiese acest fapt. Inspectorul de integritate s-a sesizat din oficiu, urmare a publicării unui articol în presă, în data de 02.03.2011, iar informarea persoanei a avut loc la 11.04.2011, astfel că nu se știa la această dată că persoana evaluată se mai află în arest preventiv. Potrivit articolului sus-menționat, intimatul-pârât a fost reținut pentru 24 ore și urma să fie prezentat Curții de Apel București cu propunere de arestare preventivă, pentru 29 de zile, măsură care dacă ar fi fost luată, expira înainte de 11.04.2021, dată la care a fost întocmită informarea perioadei evaluate. Inspectorul de integritate nu are competența și obligația verificării dacă s-a prelungit față de o persoană măsura arestării preventive, astfel că a fost îndeplinită obligația impusă de legiuitor, aceea de a informa persoana evaluată de începerea evaluării averii, s-a transmis informarea la domiciliul acesteia, care nu a fost restituită cu mențiunea "destinatar necunoscut la adresă" sau "destinatar inexistent"; "destinatar mutat de la adresă", pentru a se putea efectua demersuri în sensul verificării domiciliului real. După restituirea notificării cu mențiunea "destinatarul lipsă de la domiciliu", s-a efectuat o solicitare către Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date pentru a se confirma datele de identificare ale persoanei evaluate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat de Agenția Națională de Integritate Analiza motivelor de casare Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 176/2010, forma în vigoare la data desfășurării evaluării, precum și a dispozițiilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici. Recurenta-reclamantă nu a dezvoltat motivele de nelegalitate privitoare la dispozițiile Legii nr. 115/1996, astfel că instanța de recurs va analiza numai criticile invocate cu referire la art. 13 din Legea nr. 176/2010. Potrivit disp. art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 176/2010, după repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale existente, după cum urmează: a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării și înaintarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfășoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice. Conform disp. art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana să fie invitată și informată potrivit disp. art. 14, sunt lovite de nulitate absolută. Art. 14 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 dispune ca informarea și invitarea să se facă prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În speță, nu există confirmarea de primire de către intimatul-pârât a scrisorii recomandate trimise în data de 11.04.2011, la domiciliul său. Inspectorul de integritate are obligația, în lumina dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a), art. 13 alin. (2) și art. 14 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, să se asigure nu numai că informarea a fost expediată, dar și că aceasta a ajuns la destinatar. În caz contrar, având în vedere că Legea nr. 176/2010 nu conține dispoziții exprese, dar se completează cu cele cuprinse în Legea nr. 554/2004 și C. proc. civ. de la 1865 (în cazul de față), inspectorul de integritate ar fi trebuit să urmeze prevederile din Titlul II, Dispoziții Generale de procedură - Capitolul I Cererile din C. proc. civ. Astfel, procedura de informare s-ar fi realizat la un alt domiciliu, dacă acesta se modificase, sau prin publicitate. Situația intimatului-pârât era însă diferită, deoarece acesta se afla în arest preventiv, astfel că inspectorul de integritate era obligat să îl informeze la locul de deținere, potrivit disp. art. 90 alin. (6) din C. proc. civ. Recurenta-reclamantă încearcă, prin motivele de nelegalitate, să justifice încălcarea de către inspectorul de integritate a dispozițiilor legale sus-menționate, arătând că acesta nu are competența și obligația verificării dacă față de o persoană s-a luat sau s-a prelungit măsura arestării preventive. Faptul că inspectorul de integritate nu are o asemenea obligație nu reprezintă justificare în sensul neintervenirii sancțiunii nulității absolute, dacă actul a fost emis cu nerespectarea prevederilor legale. Dimpotrivă, ori de câte ori se constată că informarea și invitarea persoanei evaluate s-au făcut cu nerespectarea legii, iar inspectorul de integritate a desfășurat proceduri administrative prin raportare și la informații care nu sunt publice, sancțiunea este nulitatea actelor astfel întocmite. Față de acestea, Înalta Curte reține că într-o ipoteză cum este cea prezentată anterior, inspectorul de integritate are obligația să se asigure că informarea/invitarea au ajuns la destinatar, scop în care trebuie să efectueze demersuri legale, respectiv aflarea noului domiciliu sau chiar a împrejurării prelungirii stării de arest preventiv, în caz contrar, actele emise sunt nule absolut, iar necunoașterea situației concrete nu reprezintă o cauză de neaplicare a sancțiunii expres prevăzute de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. În concluzie, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ. coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.