ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 297/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 03.01.2018, reclamantul A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 11824/04.12.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, privind soluționarea cererii de plată nr. x/26.05.2017, solicitând anularea deciziei contestate și obligarea pârâtului la plata sumei de 3500 RON, conform sentinței nr. 11112/03.10.2016, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2015.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 2372 din data de 22 mai 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite acțiunea privind contestația formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 11824/04.12.2017 emisă de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților. Anulează Decizia nr. 11824/04.12.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3500 RON. Obligă pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 350 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru."

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată. În motivarea recursului s-a arătat că pentru a pronunța soluția de admitere a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, prima instanță a considerat, în mod vădit eronat, faptul că fac parte din noțiunea "creanțelor de asigurare" definite în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, cheltuielile de judecată dispuse printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu asigurătorul față de care s-a deschis procedura falimentului. Acest raționament al instanței este contrar dispozițiilor art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a), art. 11 și art. 17 din Legea nr. 213/2015. Recurentul a subliniat faptul că F.G.A. nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații, nu execută contractele de asigurare încheiate de acesta și nu preia risculcontractelor de asigurare. Astfel, nu toate sumele datorate de asigurătorul în faliment constituie creanțe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, un element esențial pentru calificarea drept creanță de asigurare a unei sume de bani solicitată la plată din disponibilitățile F.G.A. fiind reprezentat de izvorul direct al acestei creanțe și anume contractul de asigurare. Cum cheltuielile de judecată stabilite în cadrul unei acțiuni de drept comun în pretenții sunt expresia atitudinii culpabile a asigurătorului, recurentul a apreciat că nu F.G.A. nu este ținut să garanteze plata sumelor de bani stabilite în sarcina asigurătorului falit și care sunt determinate de comportamentul procesual culpabil al acestuia. Or, în speță, F.G.A. nu a fost parte litigantă în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Constanța, astfel că soluția din acest dosar nu îi este opozabilă, aceste cheltuieli putând fi recuperate de către reclamant exclusiv în cadrul procedurii de faliment, prin înscrierea la masa credală a asigurătorului.

Apărările formulate de intimat Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe. În esență, intimatul a apreciat că motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză, instanța de fond interpretând corect dispozițiile legale în materie (art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 25 alin. (3) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, art. 26 din Norma A.S.F. nr. 23/2014), care impun F.G.A. să achite despăgubirile pe care asigurătorul le achita pentru prejudiciile suferite de persoanele asigurate, prin prejudicii înțelegându-se toate efectele negative suportate, inclusiv plata cheltuielilor de judecată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente: Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși pârâtul și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse se circumscriu doar cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, memoriul de recurs necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine în cuprinsul acesteia. Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, astfel încât sunt fondate criticile pârâtului referitoare la lipsa naturii de "creanță de asigurare" a cheltuielilor de judecată angajate de reclamant în cursul instrumentării dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Constanța . Contrar susținerilor intimatului-reclamant, cheltuielile de judecată pe care persoana păgubită le-a suportat în cursul unui litigiu promovat împotriva asigurătorului pentru neplata despăgubirii, nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților. Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)" Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea acestor norme de drept, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, dobânzilor și cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește acest tip de cheltuieli, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. În concluzie, cheltuielile de judecată suportate de reclamantul în cauză în vederea obligării asigurătorului la plata despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, pârâtul F.G.A. nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale, astfel încât acesta, în mod legal, a respins, prin decizia nr. 11824/04.12.2017 cererea de plată nr. x/26.05.2017, formulată de reclamant pentru suma de 3500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform sentinței nr. 11112/03.10.2016, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2015. Pentru considerentele expuse, constatând incidența cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 din același cod Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantului. Totodată, reținând culpa procesuală a intimatului-reclamant A., în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. Înalta Curte îl va obliga pe acesta să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru în recurs.