ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 14.04.2021

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2378/2021

HOTĂRÂRE
14.04.2021
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2378/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 18 decembrie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat anularea Deciziei nr. 11509 din 23.11.2017, emisă de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei de 3500 Euro, reprezentând despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 2400 din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 11509/23.11.2017, emisă de pârât, a obligat pârâtul să soluționeze cererea de plată având nr. de înregistrare 58385/08.01.2017 și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 2400 din 4 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, analiza cererii de plată formulată de reclamant s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care stabilesc un termen de depunere a cererii de plată de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment sau de la data nașterii dreptului de creanță. Din înscrisurile aflate în dosarul instanței de fond, rezultă că intimatul-reclamant A. a depus cererea de plată la data de 08.01.2017, peste termenul de 90 de zile, care a expirat la data de 28.07.2016, în raport de data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (28.04.2016), dată la care s-a născut și dreptul de creanță al intimatului-reclamant.

În opinia recurentului- pârât, considerentele sentinței atacate sunt contrare art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care stabilesc forma cererii de plată și termenul de depunere a acesteia. Totodată, este lipsit de temei de drept considerentul prin care instanța de fond a reținut că pârâtul a dat dovadă de un formalism excesiv.

A mai susținut recurentul-pârât că Fondul de Garantare a Asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asumate de acesta în urma contractului de asigurare. Fondul nu este un succesor în drepturi și obligații al asigurătoului B. S.A., iar plata despăgubirilor nu se face în baza răspunderii contractuale, ci în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări.

În fine, recurentul a arătat că procedura administrativă necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015 este obligatorie, iar nu opțională. Fondul preia dosarele de daună de la asigurătorul falit, conform art. 18 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, dar creditorii de asigurare care vor să fie despăgubiți sunt obligați să parcurgă procedura administrativă în fața Fondului în termenele și condițiiile prevăzute în lege și în normele de aplicare.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, deși pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive contradictorii sau străine cauzei în cuprinsul acesteia. Deși a susținut, pasager, că hotărârea atacată se întemeiază pe motive contradictorii și străine de natura pricinii, pârâtul nu a detaliat această critică, iar argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.

Problema litigioasă din speță, asupra căreia a fost chemată să se pronunțe instanța de contencios administrativ, privește respectarea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, înăuntrul căruia reclamantul A. avea obligația de a depune cererea prin care solicita plata de către Fondul de Garantare a Asiguraților a despăgubirilor la care susține că are dreptul în urma accidentului rutier produs la data de 01.09.2015. Prin decizia atacată în cauză, pârâtul a reținut că cererea de plată a fost tardiv depusă, respectiv la 08.01.2017, după data de expirare a termenului legal de 90 de zile (28.07.2016), decizie care a fost apreciată a fi nelegală de instanța de fond. În esență, prima instanță a valorificat cererea de deschidere a dosarului de daună, depusă de reclamant la data de 08.09.2015 și înregistrată sub nr. x/08.09.2015, drept o cerere de plată adresată FGA înăuntrul termenului de 90 de zile.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, prin recursul declarat în cauză, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților s-a rezumat la a reitera dispozițiile legale incidente cauzei, precum și cronologia expusă în cuprinsul deciziei contestate și a întâmpinării, fără a prezenta critici concrete pe marginea valorii juridice a cererii de deschidere a dosarului de daună, respectiv dacă aceasta poate sau nu să fie considerată o manifestare de voință a reclamantului în sensul formulării unei cereri de plată. Deși, tangențial, recurentul-pârât a susținut că hotărârea de fond contravine prevederilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, în privința formei cererii de plată și a termenului depunerii sale, nu a dezvoltat acest argument, prin raportare la argumentația instanței de fond, care a dat prevalență manifestării de voință a reclamantului, iar nu aspectului de ordin formal al utilizării unei anexe-formular eronate.

Înalta Curte reține că, la data de 08.09.2015, reclamantul a depus o cerere de deschidere a dosarului de daună, însoțită de înscrisuri. Pârâtul nu a recalificat cererea astfel depusă și nici nu a solicitat lămuriri reclamantului cu privire la solicitarea adresată FGA, deși din cuprinsul cererii și al înscrisurilor rezultă că acesta solicita plata despăgubirilor ce aprecia că i se cuvin ca urmare a producerii riscului asigurat. Ulterior, după ce reclamantul a depus cererea de plată pe formularul prevăzut de lege, la data de 08.01.2017, menționând în cuprinsul cererii că a depus acest înscris cu ocazia prezentării la sediul FGA pentru a se interesa de situația "dosarului de despăgubire", pârâtul a apreciat că această cerere este tardiv formulată, emițând Decizia nr. 11509/23.11.2017.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună, depusă la data de 08.09.2015, reprezintă o cerere de plată formulată cu respectarea termenului de 90 de zile prevăzut de lege, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, în calificarea cererii astfel depuse având prevalență voința reală a solicitantului, care rezultă din înscrisurile adresate FGA, iar nu aspectele de ordin formal, precum utilizarea eronată a unei cereri-tip prevăzute pentru o altă situație.

Cât privește argumentele din recurs referitoare la scopul constituirii și competențele legale ale Fondului de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte le consideră a fi nerelevante în speță, chestiunea disputată nefiind aceea a limitelor obligațiilor legale ce revin FGA, care nu au fost contestate nici de reclamant și nici de instanța de fond. În cauză, reclamantul a urmat procedura prevăzută de lege, adresând Fondului o cerere de plată, conform procedurii administrative obligatorii (astfel cum confirmă și pârâtul în recurs), instanța de contencios administrativ fiind chemată să stabilească dacă această cerere este depusă sau nu cu respectarea termenului prevăzut de lege.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1190 RON, reprezentând onorariul avocațial achitat în recurs, dovedit prin depunerea la dosar a facturii seria x nr. x/09.04.2021 și a chitanței seria x nr. x/09.04.2021 .

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2400 din 4 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 1190 RON, reprezentând onorariu avocațial achitat în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 aprilie 2021.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2021-04-14
0,98
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2422/2021
Ședința publică din data de 14 aprilie 2021 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la
ÎCCJ 2021-03-03
0,98
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1267/2021
Ședința publică din data de 3 martie 2021 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregis
ÎCCJ 2021-03-03
0,98
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1273/2021
Ședința publică din data de 3 martie 2021 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregis
ÎCCJ 2021-01-15
0,98
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 131/2021
Ședința publică din data de 15 ianuarie 2021 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții
ÎCCJ 2021-12-07
0,98
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6110/2021
Ședința publică din data de 7 decembrie 2021 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții
Sursă