ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6110/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.11.2018 sub dosar nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), contestând decizia FGA nr. 17382/26.10.2018 și solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 3265,85 RON reprezentând diferența respinsă nejustificat la plată; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1591 din 24 aprilie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, s-a anulat art. 2 din decizia nr. 17.382/26.10.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata în favoarea părții reclamante și a sumei de 3.265,85 RON cu titlu de diferență despăgubire, a fost obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a sumei de 350 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 1591/24.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti - sectia contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs prin care solicită admiterea recursului astfel cum este formulat, casarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, respingerea contestației formulată de intimatul-reclamant A. împotriva Deciziei FGA nr. 17382/26.10.2018, obligarea intimatului-reclamant la cheltuieli de judecată, având în vedere faptul că instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 3 și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015.

Consideră recurentul că instanța de fond a dat o aplicare greșită a prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 3 și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și ale art. 21 din Norma ASF 16/2015. Astfel, dispozițiile art. 2 alin. (1) si 3 din Legea nr. 213/2015 prevăd: "(1) Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvențel unui asigurător. (3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. în cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

De asemenea art. 13 alin. (3) din aceeași lege prevede: "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență."

Totodată, art. 21 din Norma ASF 16/2015 prevede:" (1) Fondul asigură plata despăgubirilor/indemnizațiilor către creditorii de asigurări ai asigurătorilor aflați în faliment, în limitele plafonului de garantare și în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de prezenta normă; (2) în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susținerea cererii de plată, a dosarelor de daună și a evidențelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare."

Precizează recurentul că, din aceste dispoziții rezultă faptul ca Fondul protejarea creditorii de asigurări de consecințele insolventei, nu faptul că fondul se substituie asigurătorilor, obligațiile fondului fiind obligații proprii, noi, și nu o continuare/preluare a obligațiilor asigurătorilor faliți, aceste obligații fiind limitate atât în timp - la falimentul unui asigurător cât și ca plafon de garantare.

Suține recurentul că, singurul scop al constituirii și funcționarii Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător și, fiind un intrument public de garantare, Fondul este obligat să procedeze la circumstanțierea dosarelor de daune, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită, aceasta fiind rațiunea introducerii în textul de lege a obligativității instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de daună de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015. Acesta este și criteriul pe baza căruia FGA instrumentează dosarele de daună și acordă despăgubiri creditorilor de asigurare, FGA nefiind ținut în analiza dosarelor de daună de prețurile practicate de anumite unități reparatoare, această situație fiind aplicabilă asigurătorilor care sunt autorizați și sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În cauza de față, prin decizia nr. 17382/26.10.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, recurentul-pârât recunoscând intimatului-reclamant A. calitatea de creditor de asigurare, a admis cererea de plată pentru suma de 6.212 RON, la art. 1 și a respins cererea de plată cu privire la suma de 3.265,85 RON la art. 2.

Pentru a emite această soluție, FGA a reținut în esență că din analiza documentelor, în cadrul instrumentării dosarului de daună, rezultă că în conformitate cu art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse din accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare, s-a constatat că nu se justifica acordarea sumei de 3.265,8 RON, reprezentând diferența tarif manoperă de la suma solicitată de 350 RON/oră la suma de 120 RON/oră tarif propriu unităților reparatoare cu statut de reprezentanță, reparația autovehiculului avariat în evenimentul rutier efectuându-se într-o unitate service care nu are statut de reprezentanță; în analizarea cererilor de plată, FGA se raportează la prețurile unităților service de reprezentanță pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanțe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia. În acest sens, s-a considerat un preț serios cel practicat de unitățile service de reprezentanță. Soluția a fost justificată în drept în temeiul prevederilor Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii, pe dispozițiile Legii nr. 213/2015 privitoare la scopul Fondului de Garantare a Asiguraților, pe considerente referitoare la faptul că între valoarea prestației executate și prețul plătit trebuie să existe un echilibru, pe cazuri similare și prețurile agreate de reprezentanțele mărcilor autovehiculelor.

Împotriva prevederilor art. 2 ale deciziei redate, intimatul din prezenta cauză a formulat acțiune în anulare, criticând în parte soluția privind respingerea cererii de plata, pentru suma de 3.265,85 RON reprezentând diferența tarif manoperă.

Potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

Deopotrivă, conform art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule "(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (…) (6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule. (7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate".

Din interpretarea logică și sistematică a acestor norme se desprinde concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare.

Instanța de fond, în lipsa unui temei legal, în mod corect nu a nu a validat demersul autorității recurente de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază serios, rezonabil, chiar și în contextul în care pentru a efectua această operațiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță.

Susținerile recurentului, în sensul că art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 poate fi interpretat în sensul unui temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către instituția pârâtă, nu pot fi reținute. Potrivit acestei norme, "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA"; acest text prevede clar limitele despăgubirilor, fără a include în această enumerare ipoteza solicitării unor prețuri mai mari pentru execuția lucrărilor de reparație decât cele practicate de unitatea service de reprezentanță.

Recurentul - pârât are obligația de a plăti indemnizațiile/despăgubirile rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Pe de altă parte, având în vedere că cererea de despăgubire a fost formulată după data efectuării reparațiilor de unitatea reparatoare, recurentul avea obligația să procedeze la soluționarea cererii de plată în baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate, nemaiexistând în legislație o reglementare care să impună analizarea prețurilor practicate în funcție de un anumit statut al unității reparatoare respective (reprezentanță și non-reprezentanță), alin. (5) al art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 fiind abrogat la data de 16 ianuarie 2015 prin Norma ASF 2/2015, anterior formulării cererii de plată și emiterii deciziei contestate în prezenta cauză.

Prin abrogarea anterior menționată se dorește ca astfel de prețuri să nu mai reprezinte o limită, scopul fiind despăgubirea conform documentelor justificative prezentate. Norma ASF nr. 23/2014 este aplicabilă Fondului, deoarece art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că acesta se raportează în verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări la normele aplicabile în materie.

Pentru considerentele expuse, instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1591 din 24 aprilie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2021.