ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2422/2021

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24.02.2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A.. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 4101/13.02.2017, și pe fond admiterea cererii de plată nr. x/27.01.2016, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 4418 din data de 20.11.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea promovată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare A Asiguraților, a anulat decizia nr. 4101/13.02.2017 emisă de pârât, a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/27.01.2016 și la plata cheltuielilor de judecată de 119 RON onorariul de avocat, precum și la plata sumei de 50 RON taxă judiciară de timbru.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 4418 din data de 20.11.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. În motivarea recursului arată că prin decizia nr. 4101/13.02.2017, FGA a respins cererea de plată a reclamantei, având în vedere că anterior soluționării acesteia, FGA a plătit reclamantei suma totală de 450.000 RON, ce constituie plafonul de garantare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv la calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante, invocă greșita interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât apreciind că, deoarece instanța a reținut că intimata reclamantă nu se încadrează în categoria creditorilor de asigurare, trebuia să respingă cererea de chemare în judecată. De asemenea, invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 23 alin. (3) lit. f) din Norma ASF nr. 16/2015 și art. 2210 C. civ., întrucât prin aceste reglementări nu se poate lărgi sfera beneficiarilor legii și nici nu se pot institui excepții de la aplicarea plafonului de garantare, interpretarea dată de către recutentul-pârât acestui text de lege fiind aceea că plata despăgubirii se face către creditorii de asigurare, iar plata se poate face și către persoanele menționate la art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015. Critică faptul că instanța nu a corelat procedura derulată în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a S.C. B. S.A., în condițiile în care creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, iar aceasta își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți. Mai arată că intimata-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu precizarea că această creanță de 450.000 RON este înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare. Recurentul-pârât mai invocă greșita interpretare dată de către prima instanța dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care a apreciat că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A..

Apărările intimatei-reclamante Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 29 ianuarie 2020.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. În acest context, Înalta Curte, constatând legală soluția pronunțată de prima instanță, va proceda la substituirea parțială a motivării acesteia în sensul analizării aspectelor deduse judecății prin prisma Deciziei nr. 29/02.03.2020 pronunțate ulterior hotărârii recurate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), anularea deciziei nr. 4101/13.02.2017 emise de pârât și, pe fond, admiterea cererii de plată nr. x/27.01.2016 formulate ca urmare a declanșării procedurii falimentului B. S.A., cu cheltuieli de judecată. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, reținând în esență că, plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit. Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond. Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON. Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranșat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. - dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită. Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4418 din 20 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,