ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 341/2021
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 341/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 20.03.2017 sub nr. x/2017 reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, anularea Deciziei nr. 4546/27.02.2017.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 3716 din 16 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare A Asiguraților.
S-a anulat decizia nr. 4546/27.02.2017 emisă de pârât.
S-a dispus obligarea pârâtului să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/10.11.2015.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 1050 cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat redus potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ..
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 3716 din 16 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat greșita interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva stabilirii plafonului de garantare de 450.000 RON. A susținut pârâtul că argumentele instanței de fond, conform cărora valoarea maximă de despăgubire se calculează în raport de fiecare contract de asigurare, sunt străine de natura cauzei, întrucât sunt specifice unui alt tip de cauze, în care calitatea de reclamant aparține unui asigurător CASCO și, totodată, adaugă la lege.
Astfel, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la plafonul de garantare stabilit pe un singur creditor de asigurare, iar definiția acestei noțiuni se regăsește în prevederile art. 4 din același act normativ, care stabilesc și sfera creditorilor de asigurare ca fiind compusă din persoana asigurată, beneficiarul asigurării și persoana păgubită. În privința creditorilor de asigurare, textele de lege folosesc întotdeauna singularul, în mod clar și neechivoc, intenția legiuitorului fiind în sensul instituirii plafonului de garantare prin raportare la un singur creditor de asigurare. În acest sens, recurentul-pârât a invocat și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 și cele ale Ordinului CSA nr. 11/2011, arătând că legiuitorul a reglementat constant în materie, în sensul că a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur eveniment/risc asigurat, nu prin raportare la numărul de persoane vătămate, iar în cazul obligațiilor FGA, a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur creditor de asigurare.
Recurentul-pârât a învederat că potrivit art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA nu are calitatea de asigurător, nu preia funcțiile unui asigurător și nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului falit, astfel încât nici obligația de plată a despăgubirii nu este cea preluată de la asigurătorul falit, ci reprezintă un mecanism de garantare. În opinia recurentului, acesta este încă un argument contrar considerentelor instanței de fond care, stabilind că plafonul de despăgubire se calculează pe un creditor de asigurare, a încălcat mecanismul de garantare prevăzut de lege și a condus la o înlocuire a asigurătorului din contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților.
Cât privește calitatea intimatei-reclamante de creditor de asigurare, recurentul a susținut că a recunoscut această calitate în favoarea reclamantei, în temeiul cesiunii poliței de asigurare, intervenită conform art. 1566 C. civ., al cărei efect l-a reprezentat transmiterea dreptului de creanță din patrimoniul asiguratului în cel al reclamantei cesionare, de care instanța de fond nu a ținut cont.
S-a invocat de către recurentul-pârât împrejurarea că prima instanță a apreciat in mod greșit asupra calității de creditor de asigurare a intimatei - reclamante care nu este determinată in raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.
Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare față de cererea de recurs, prin care nu a invocat excepții. A solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin raportare la motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește criticile subsumate greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:
"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."
Potrivit principiului ubi eadem este ratio eadem solutio esse debet, Înalta Curte consideră că statuările din cuprinsul deciziei nr. 29/2020 sunt aplicabile și speței de față, atât timp cât societății reclamante i-a fost opus de către pârât argumentul calculării valorii maxime de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare.
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:
"154. Pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanțe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanță în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanțelor dobândite prin subrogație.
În condițiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din rațiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraților, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanță de asigurări în parte, limitarea tuturor creanțelor de asigurări pe considerentul unicității de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete și rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).
Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.
În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător."
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile pârâtului, referitoare la limitele despăgubirii cuvenite reclamantei, acestea bazându-se pe o interpretare a normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) și art. 15 alin. (2) într-o modalitate contrară deciziei interpretative nr. 29/2020.
Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, astfel încât, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.
În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 547,4 RON, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3716 din 16 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul - pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 547,4 RON în favoarea intimatului reclamant S.C. A. S.A..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 ianuarie 2021.