ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1828/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București –Secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 20.03.2017 sub nr. de dosar x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, anularea Deciziei nr. 4366/27.02.2017.

Prin sentința nr. 3333 din 27 septembrie 2017, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

- a respins excepția lipsei de interes, ca nefondată;

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a anulat Decizia FGA nr. 4366/21.02.2017 și a obligat pârâtul să emită o nouă deciziei cu luarea în considerare a motivelor prezentei hotărâri.

- a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată;

- a obligat pârâtul la plata sumei de 1390 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței nr. 3333 din 27 septembrie 2017 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, în principal ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Referitor la soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la excepția lipsei de interes a acțiunii, recurentul-pârât a susținut că reclamanta nu urmărește un interes patrimonial propriu în prezenta cauză, ci, negându-și propria calitate de creditor, susține că plata despăgubirilor trebuie făcute către utilizatorul din contractul de leasing. Întrucât intimata-reclamantă contestă însuși dreptul său la despăgubire, apreciind că acesta aparține utilizatorului S.C B. S.R.L., aceasta nu justifică un interes personal în promovarea cererii de chemare în judecată, iar sentința atacată este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 33 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat greșita interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva stabilirii plafonului de garantare de 450.000 RON. A susținut pârâtul că argumentele instanței de fond, conform cărora valoarea maximă de despăgubire se calculează în raport de fiecare contract de asigurare, sunt străine de natura cauzei, întrucât sunt specifice unui alt tip de cauze, în care calitatea de reclamant aparține unui asigurător CASCO și, totodată, adaugă la lege.

Astfel, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la plafonul de garantare stabilit pe un singur creditor de asigurare, iar definiția acestei noțiuni se regăsește în prevederile art. 4 din același act normativ, care stabilesc și sfera creditorilor de asigurare ca fiind compusă din persoana asigurată, beneficiarul asigurării și persoana păgubită. În privința creditorilor de asigurare, textele de lege folosesc întotdeauna singularul, în mod clar și neechivoc, intenția legiuitorului fiind în sensul instituirii plafonului de garantare prin raportare la un singur creditor de asigurare.

Recurentul-pârât a invocat și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 și cele ale Ordinului CSA nr. 11/2011, arătând că legiuitorul a reglementat constant în materie, în sensul că a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur eveniment/risc asigurat, nu prin raportare la numărul de persoane vătămate, iar în cazul obligațiilor FGA, a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur creditor de asigurare.

Recurentul-pârât a învederat că, potrivit art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA nu are calitatea de asigurător, nu preia funcțiile unui asigurător și nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului falit, astfel încât nici obligația de plată a despăgubirii nu este cea preluată de la asigurătorul falit, ci reprezintă un mecanism de garantare. În opinia recurentului, acesta este încă un argument contrar considerentelor instanței de fond care, stabilind că plafonul de despăgubire se calculează pe un creditor de asigurare, a încălcat mecanismul de garantare prevăzut de lege și a condus la o înlocuire a asigurătorului din contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Cât privește calitatea intimatei-reclamante de creditor de asigurare, recurentul a susținut că a recunoscut această calitate în favoarea reclamantei, în temeiul cesiunii poliței de asigurare, intervenită conform art. 1566 C. civ., al cărei efect l-a reprezentat transmiterea dreptului de creanță din patrimoniul asiguratului în cel al reclamantei cesionare, de care instanța de fond nu a ținut cont.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus note de ședință solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Criticile referitoare la soluția instanței de fond cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantei sunt nefondate.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere a sumelor pretinse, se va emite o decizie de respingere, iar împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevederilor art. 19 din Legea nr. 503/2004, care fac trimitere la competența instanței de contencios administrativ în soluționarea acestor contestații.

Prin urmare, în speță sunt incidente și următoarele dispoziții din Legea nr. 554/2004:

"Art. 1 – (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

(2) Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Art. 2 – (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: a) persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate;

Art. 8 – (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale."

În speță, Înalta Curte reține că, deși cererea de plată a fost depusă de S.C B. S.R.L., decizia contestată a fost emisă față de A.. S.A.

Dreptul de a formula acțiune aparține, în contenciosul administrativ, persoanei care se consideră vătămată prin emiterea unui act administrativ, în principal destinatarului actului, dar și oricărei alte persoane, titulare a unui drept ori a unui interes legitim, care se consideră vătămată prin emiterea actului administrativ adresat altui subiect de drept. Or, chiar dacă cererea de plată a fost depusă de un alt subiect de drept, reclamanta este destinatarul deciziei emise de FGA, astfel încât justifică interesul atacării actului vătămător al drepturilor sale.

Recurentul-pârât și-a fundamentat criticile pe lipsa interesului negării, de către reclamantă, a propriei calități de creditor de asigurare, calitate recunoscută de pârât prin decizia atacată.

Înalta Curte reține că aceste argumente nu corespund unei lipse a interesului procesual, definit drept folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a formulat cererea de chemare în judecată, ci sunt aspecte ce țin de fondul raporturilor juridice dintre părți. Reclamanta în cauză justifică interesul atacării deciziei emise de pârât în calitate de destinatar al unui act administrativ, pretinzând o vătămare adusă drepturilor sale și solicitând înlăturarea actului din ordinea de drept, iar existența efectivă a unei vătămări reprezintă un aspect de fond, ce nu poate fi dezlegat în cadrul excepției lipsei de interes.

Așadar, în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 33 din C. proc. civ., reclamanta având calitatea de destinatar al actului administrativ individual, precum și pe aceea de persoană vătămată prin emiterea deciziei, fiind îndeplinite condițiile privitoare la justificarea unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual.

În ceea ce privește criticile subsumate greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte reține, în principal, că, prin confirmarea soluției primei instanțe în ceea ce privește soluționarea cererii de plată în considerarea greșită a calității finanțatorului de titular al cererii de plată, soluția asupra chestiunii litigioase a plafonului de despăgubire devine nerelevantă.

În subsidiar, se constată că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Deși sesizarea care a stat la baza pronunțării deciziei nr. 29/2020 a privit situația juridică a asigurătorilor care au efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca urmare a subrogării în drepturile asiguratului CASCO, problema de drept dezlegată a privit, în esență, modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim la care poate fi despăgubit un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment și care, pentru identitate de rațiune, sunt incidente și prezentei spețe.

Astfel, prin Decizia nr. 4366/21.02.2017, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată nr. x/23.02.2016, cu motivarea că, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, societatea de leasing A. S.A. a beneficiat deja de despăgubiri aferente mai multor contracte de asigurare, care, cumulate, exced valorii de 450.000 RON, astfel încât a respins cererea de plată. Or, această interpretare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost identic uzitată de FGA în relația cu societățile de asigurare care au efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, interpretare care a fost analizată și invalidată de Completul pentru soluționarea unei chestiuni de drept al ÎCCJ, prin decizia nr. 29/2020.

Potrivit principiului ubi eadem este ratio eadem solutio esse debet, Înalta Curte consideră că statuările din cuprinsul deciziei nr. 29/2020 sunt aplicabile și speței de față, atât timp cât societății reclamante i-a fost opus de către pârât argumentul calculării valorii maxime de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"154. Pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanțe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanță în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanțelor dobândite prin subrogație.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, referitoare la limitele despăgubirii cuvenite reclamantei, acestea bazându-se pe o interpretare a normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) și art. 15 alin. (2) într-o modalitate contrară deciziei interpretative nr. 29/2020.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 3333 din 27 septembrie 2017 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 martie 2021.