ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1769/2021

Ședința publică din data de 22 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 20.03.2017 sub nr. de dosar x/2017 reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, anularea Deciziei nr. 4510/27.02.2017.

Prin sentința civilă nr. 2925 din 12 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat decizia 4510/27.02.2017 și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie cu luarea în considerare a motivelor prezentei hotărâri; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2925 din 12 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, principal, casarea sentinței recurate, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii reclamantei; în subsidiar, casarea sentinței recurate, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul - pârât a susținut, dintr-o primă perspectivă nelegalitatea soluției de respingere a excepției lipsei de interes a reclamantei, în formularea acțiunii, apreciind că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea art. 33 C. proc. civ., în contextul în care, din chiar maniera în care reclamanta înțelege să interpreteze noțiunea de creditor al asigurării, ar rezulta, în opinia recurentului, că reclamanta nu ar justifica un interes personal.

De altfel, chiar prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a recunoscut că nu are calitatea de creditor de asigurare în cazul daunelor parțiale și că cererea de plată ar fi trebuit formulată de utilizator în nume propriu.

De asemenea, apreciază recurentul că hotărârea instanței de fond nu conține o motivare care să vizeze o analiză a folosului efectiv pe care reclamanta l-ar obține, în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Dintr-o altă perspectivă, recurentul critică, în esență, interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 din același act normativ, apreciind drept nelegală concluzia instanței de fond potrivit căreia plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A. De asemenea, susține recurentul că judecătorul fondului, făcând o confuzie între polița de asigurare facultativă și cea de răspundere civilă obligatorie, reține, din perspectiva modului de aplicare a plafonului de garantare de 450.000 RON, argumente străine de natura cauzei deduse judecății.

A susținut pârâtul că argumentele instanței de fond, conform cărora valoarea maximă de despăgubire se calculează în raport de fiecare contract de asigurare, sunt străine de natura cauzei, întrucât sunt specifice unui alt tip de cauze, în care calitatea de reclamant aparține unui asigurător CASCO și, totodată, adaugă la lege.

Astfel, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la plafonul de garantare stabilit pe un singur creditor de asigurare, iar definiția acestei noțiuni se regăsește în prevederile art. 4 din același act normativ, care stabilesc și sfera creditorilor de asigurare ca fiind compusă din persoana asigurată, beneficiarul asigurării și persoana păgubită. În privința creditorilor de asigurare, textele de lege folosesc întotdeauna singularul, în mod clar și neechivoc, intenția legiuitorului fiind în sensul instituirii plafonului de garantare prin raportare la un singur creditor de asigurare. În acest sens, recurentul-pârât a invocat și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 și cele ale Ordinului CSA nr. 11/2011, arătând că legiuitorul a reglementat constant în materie, în sensul că a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur eveniment/risc asigurat, nu prin raportare la numărul de persoane vătămate, iar în cazul obligațiilor FGA, a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur creditor de asigurare.

Recurentul-pârât a învederat că potrivit art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA nu are calitatea de asigurător, nu preia funcțiile unui asigurător și nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului falit, astfel încât nici obligația de plată a despăgubirii nu este cea preluată de la asigurătorul falit, ci reprezintă un mecanism de garantare. În opinia recurentului, acesta este încă un argument contrar considerentelor instanței de fond care, stabilind că plafonul de despăgubire se calculează pe un creditor de asigurare, a încălcat mecanismul de garantare prevăzut de lege și a condus la o înlocuire a asigurătorului din contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Cât privește calitatea intimatei-reclamante de creditor de asigurare, recurentul a susținut că a recunoscut această calitate în favoarea reclamantei, în temeiul cesiunii poliței de asigurare, intervenită conform art. 1566 C. civ., al cărei efect l-a reprezentat transmiterea dreptului de creanță din patrimoniul asiguratului în cel al reclamantei cesionare, de care instanța de fond nu a ținut cont.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curtea observă că potrivit aspectelor învederate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA" sau "Fondul") în cererea de recurs, pârâtul înțelege să invoce un astfel de motiv de nelegalitate din trei perspective diferite, susținând:

- pe de o parte, că hotărârea recurată nu conține nicio motivare a soluției de respingere a excepției lipsei de interes a reclamatei, din perspectiva folosului efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate,

- pe de altă parte că, considerând că prima instanță a făcut o confuzie între polița de asigurare facultativă și cea de răspundere civilă obligatorie, susține recurentul că instanța de fond a reținut, sub aspectul modului de aplicare a plafonului de garantare de 450.000 RON, argumente străine de natura cauzei.

Contrar susținerilor recurentului - pârât, instanța de control judiciar apreciază că nu se poate reține incidența, în prezenta cauză, a unui astfel de motiv de nelegalitate.

Astfel, în ceea ce privește teza lipsei motivării, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. După cum Înalta Curte a reținut, în mod constant, în jurisprudența sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Or, din perspectiva interesului practic urmărit de reclamantă în formularea cererii de chemare în judecată, instanța de fond a arătat că, în cuprinsul Deciziei contestate, pârâtul a reținut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulată de aceasta nu poate fi acceptată la plată, ținând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, fiind considerată un singur creditor de asigurare și, pe cale de consecința, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) mai sus citat o suma de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare. Prin urmare, a apreciat că instanța este învestită cu soluționarea contestației în limitele motivelor de respingere reținute de Fond în Decizia contestată, acesta din urmă neavând posibilitatea completării motivelor de respingere a cererii de plată suplimentar față de cele reținute în cuprinsul actului contestat.

Suplimentar, Înalta Curte observă că reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune în contencios administrativ prin care a supus controlului de legalitate Decizia nr. 4510/2017 emisă de pârât, destinatarul unui astfel de act fiind reclamanta. Printr-o astfel de acțiune, reclamanta a invocat motive de nelegalitate ce ar afecta validitatea actului astfel contestat, fiecare astfel de motiv având potențialul de a genera, în mod individual sau coroborat, sancțiunea nulității actului atacat. Pe cale de consecință, analizând aspectul interesului reclamantei, raportat la motivele de nelegalitate invocate, Curtea de Apel București a reținut că un astfel de interes derivă, pe de o parte din calitatea reclamantei de subiect de drept căruia i se adresează actul emis de pârât, iar pe de altă parte din efectele pe care apreciază reclamanta că maniera de interpretare dată de FGA chestiunii determinării limitelor plafonului de 450.000 RON, le-ar putea produce patrimoniului său, în sensul conservării dreptului de a obține creanțele, respectiv de a se apăra în situația în care utilizatorii/asigurații s-ar îndrepta cu o acțiune în pretenții împotriva sa pentru plata despăgubirilor.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul fondului expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De asemenea, instanța de control judiciar apreciază că mențiunile privind tipul de contract de asigurare nu au vocația de a genera caracter de motivare străină de natura cauzei considerentelor reținute de instanța de fond, câtă vreme chestiunea de drept analizată și dezlegată de aceasta vizează ipoteza unui singur contract de asigurare, prin opoziție față de cea de unic creditor de asigurare, precum și limitele aplicării plafonului de 450.000 RON și maniera de interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din același act normativ. Or, raportat și la aspectele reținute în Decizia nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în planul analizei modalității de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, tipul contractului de asigurare nu reprezintă un criteriu relevant.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de nelegalitate.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, în cauză instanța de fond realizând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar reține că argumentele clamate de recurent vizează, în esență, următoarele chestiuni litigioase:

- maniera de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii în contencios administrativ

- critici ce vizează interpretare dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 din același act normativ, respectiv faptului că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A.

- aspecte prin care recurentul arată că prin interpretarea dată, instanța de fond ar susține teza preluării de către FGA a obligațiilor asiguratorului din contractul de asigurare, precum și nelegalitatea unei astfel de interpretări din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 213/2015.

În acord cu soluția instanței de fond, Înalta Curte apreciază nefondat motivul de recurs privind modul de dezlegare a chestiunii interesului pe care intimata - reclamantă îl deține, reținând că prima instanță a realizat o corectă aplicare a prevederilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., raportate la cele ale art. 33 din același act normativ.

Criticile expuse de recurent în motivarea căii de atac ignoră incidența, în speță, în raport de natura juridică a Deciziei nr. 4510/27.02.2017 și de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, a prevederilor Legii nr. 554/2004 ce stabilesc sfera persoanelor interesate, care au deschisă calea contestării unor astfel de acte în planul contenciosului administrativ, respectiv a dispozițiilor reglementate prin art. 1 alin. (1) și (2) din sus menționata lege ce conferă legitimitate procesuală oricărei persoane "care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri" precum și persoanei vătămate "într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept".

Mai mult, instanța de control judiciar reamintește că prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 definesc noțiunea de "persoană vătămată" ca fiind:

"orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri";

Întrucât în virtutea art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere a sumelor pretinse, se va emite o decizie de respingere, iar împotriva unei astfel de decizii se poate formula contestație, în condițiile prevederilor art. 19 din Legea nr. 503/2004, coroborat cu faptul că aceste din urmă prevederile legale fac trimitere la competența instanței de contencios administrativ în soluționarea contestațiilor, Înalta Curte apreciază incidente prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform cărora:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale."

Întrucât determinarea interesului de investire a instanței cu o acțiune în contencios administrativ reprezintă un element de admisibilitate a cererii, relevantă, din perspectiva unei astfel de analize, nu este însăși existența sau inexistența concretă a vătămării - căci o astfel de analiză vizează elemente de temeinicie, iar nu de admisibilitate - ci valorificarea justificată, de către reclamant, a unui drept propriu, pe care îl consideră lezat prin actele administrative.

Înalta Curte constată că reclamanta justifică interesul în formularea acțiunii, în principal prin raportare la calitatea sa de destinatar al actului administrativ individual a cărui anulare se solicită. Totodată, interesul rezultă și din împrejurarea că, prin decizia contestată a fost stabilit că s-a atins plafonul de 450.000 RON, calculat pe creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B. S.A, sens în care cererea a fost respinsă.

Așadar, în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 33 din C. proc. civ., reclamanta având calitatea de destinatar al actului administrativ individual, precum și pe aceea de persoană vătămată prin emiterea deciziei, fiind îndeplinite condițiile privitoare la justificarea unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual, motiv pentru care Înalta Curte apreciază drept legală hotărârea instanței de fond de respingere a unei astfel de excepții.

Din perspectiva celui de-al doilea plan al criticilor formulate de recurentul FGA, prin care autoritatea pârâtă susține teza interpretării prevederilor legale ce reglementează plafonul maxim al despăgubirilor de care poate beneficia un creditor de asigurare, în sensul că potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, limita plafonului de garantare prevăzut de lege se stabilește în raport de fiecare creditor de asigurare, luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare, iar nu prin raportare la fiecare contract de asigurare în parte, Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"151. În ceea ce privește modalitatea de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deși este necontestat că legiuitorul s-a exprimat în sensul instituirii "unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", trebuie avut în vedere că mecanismul subrogației legale operează în ansamblul său, atât în privința transmiterii drepturilor, cât și a calităților, în raport cu Fondul de garantare, care are obligația legală de a garanta plata despăgubirilor.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât cu privire la acest aspect, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate de pârât prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata - reclamantă A. S.A., instanța de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite și va dispune obligarea recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial în sumă de 547,4 RON, dovedit prin înscrisurile depuse în dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2925 din 12 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs în cuantum de 547,4 RON, reprezentând onorariu avocat, către intimata-reclamantă S.C. A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 22 martie 2021.