ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3485/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.03.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 4478 din 27.02.2017.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 3556 din 9.10.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată, a admis cererea promovată de reclamanta A. S.A. și a anulat decizia nr. 4478 din 27.02.2017 emisă de pârât. De asemenea, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x din 3.06.2016.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3556 din 9.10.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut, dintr-o primă perspectivă nelegalitatea soluției de respingere a excepției lipsei de interes a reclamantei, în formularea acțiunii, apreciind că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea art. 33 C. proc. civ., în contextul în care, din chiar maniera în care reclamanta înțelege să interpreteze noțiunea de creditor al asigurării, ar rezulta, în opinia recurentului, că reclamanta nu ar justifica un interes personal. De asemenea, apreciază recurentul că hotărârea instanței de fond nu conține o motivare care să vizeze o analiză a folosului efectiv pe care reclamanta l-ar obține, în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. Dintr-o altă perspectivă, recurentul critică, în esență, interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 din același act normativ, apreciind drept nelegală concluzia instanței de fond potrivit căreia plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A. De asemenea, susține recurentul că judecătorul fondului, făcând o confuzie între polița de asigurare facultativă și cea de răspundere civilă obligatorie, reține, din perspectiva modului de aplicare a plafonului de garantare de 450.000 RON, argumente străine de natura cauzei deduse judecății. Pe de altă parte, susține recurentul-pârât că în cuprinsul hotărârii pronunțate prima instanță ar fi reținut și teza preluării de către Fondul de Garantare a Asiguraților a obligațiilor asiguratorului din contractul de asigurare, apreciind o astfel de interpretare drept nelegală din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 213/2015. Mai apreciază recurentul că soluția instanței de fond ar conține motive străine de natura cauzei, atunci când instanța de fond ar fi apreciat, în opinia recurentului, că asiguratorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguraților. O altă critică distinctă în recursul declarat în cauză a vizat chestiunea manierei în care instanța de fond a analizat Lista potențialilor creditori de asigurări, recurentul apreciind că din această perspectivă, hotărârea recurată încalcă atât prevederile art. 14, alin. (4 - 6) din C. proc. civ., cât și o greșită interpretare a forței probante a unei astfel de liste. A făcut trimitere recurentul și la maniera de aplicare a dispozițiilor legale privind analiza pe fond a cererii reclamantei, respectiv a aspectelor privind plata ultimelor rate ale primei de asigurare. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 11.01.2019 s-a fixat termen de judecată la data de 9.06.2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curtea observă că potrivit aspectelor învederate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA" sau "Fondul") în cererea de recurs, pârâtul înțelege să invoce un astfel de motiv de nelegalitate din trei perspective diferite, susținând: - pe de o parte, că hotărârea recurată nu conține nicio motivare a soluției de respingere a excepției lipsei de interes a reclamatei, din perspectiva folosului efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate, - pe de altă parte că, considerând că prima instanță a făcut o confuzie între polița de asigurare facultativă și cea de răspundere civilă obligatorie, susține recurentul că instanța de fond a reținut, sub aspectul modului de aplicare a plafonului de garantare de 450.000 RON, argumente străine de natura cauzei - iar dintr-o altă perspectivă că soluția instanței de fond ar conține motive străine de natura cauzei și atunci când susține recurentul că instanța de fond ar fi apreciat că asiguratorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguraților. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de control judiciar apreciază că nu se poate reține incidența, în prezenta cauză, a unui astfel de motiv de nelegalitate, din niciuna dintre cele trei perspective invocate. Astfel, în ceea ce privește teza lipsei motivării, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. După cum Înalta Curte a reținut, în mod constant, în jurisprudența sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Or, din perspectiva interesului practic urmărit de reclamantă în formularea cererii de chemare în judecată, instanța de fond a arătat în mod expres (în fila x a sentinței recurate) motivele pentru care a ajuns la soluția de respingere a excepției lipsei de interes. Din analiza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte observă că reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune în contencios administrativ prin care a supus controlului de legalitate Decizia nr. 4478/27.02.2017 emisă de pârât, destinatarul unui astfel de act fiind reclamanta. Printr-o astfel de acțiune, reclamanta a invocat un număr multiplu de motive de nelegalitate ce ar afecta validitatea actului astfel contestat (inclusiv dar fără a se limita la modul în care reclamanta a interpretat noțiunea de "creditor al asigurării", dar și modul în care aceasta a atacat dezlegările date de FGA chestiunii atingerii plafonului de 450.000 RON, chestiunea achitării ratelor primei de asigurare etc.), fiecare astfel de motiv având potențialul de a genera, în mod individual sau coroborat, sancțiunea nulității actului atacat. Pe cale de consecință, analizând aspectul interesului reclamantei, raportat la motivele de nelegalitate invocate, Curtea de Apel București a reținut că un astfel de interes derivă, pe de o parte din calitatea reclamantei de subiect de drept căruia i se adresează actul emis de pârât, iar pe de altă parte din efectele pe care apreciază reclamanta că maniera de interpretare dată de FGA chestiunii determinării limitelor plafonului de 450.000 RON, le-ar putea produce patrimoniului său, în sensul conservării dreptului de a obține creanțele, respectiv de a se apăra în situația în care utilizatorii/asigurații s-ar îndrepta cu o acțiune în pretenții împotriva sa pentru plata despăgubirilor. Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., judecătorul fondului expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De asemenea, contrar susținerilor recurentului - pârât, instanța de control judiciar apreciază că mențiunile privind tipul de contract de asigurare nu au vocația de a genera caracter de motivare străină de natura cauzei considerentelor reținute de instanța de fond, câtă vreme chestiunea de drept analizată și dezlegată de aceasta vizează ipoteza unui singur contract de asigurare, prin opoziție față de cea de unic creditor de asigurare, precum și limitele aplicării plafonului de 450.000 RON și maniera de interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din același act normativ. Or, raportat și la aspectele reținute în Decizia nr. 29 din 2.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în planul analizei modalității de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, tipul contractului de asigurare nu reprezintă un criteriu relevant. Cât privește cel de-al treilea aspect arătat de recurent, cu privire la faptul că sentința recurată ar conține motive străine de natura cauzei ce ar trata o reținere, de către instanța de fond, a faptului că asiguratorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, Înalta Curte observă, din analiza hotărârii primei instanțe, că aceasta nu conține aspectele menționate de recurent. Astfel, niciunul dintre paragrafele hotărârii în discuție nu poate fi interpretat ca reținând teza invocată de recurent (a preluării de către FGA a obligațiilor asiguratorului din contractul de asigurare). Pe cale de consecință nu se poate reține caracterul străin de natura cauzei a unor considerente inexistente în cuprinsul hotărârii. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de nelegalitate. 2. Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, în cauză instanța de fond realizând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material. 2.1. Cu titlu prealabil, Instanța de control judiciar reține că argumentele clamate de recurent vizează, în esență, următoarele chestiuni litigioase: - Maniera de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii în contencios administrativ - Critici ce vizează interpretare dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 din același act normativ, respectiv faptului că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A. - Aspecte prin care recurentul arată că prin interpretarea dată, instanța de fond ar susține teza preluării de către FGA a obligațiilor asiguratorului din contractul de asigurare, precum și nelegalitatea unei astfel de interpretări din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 213/2015 - Considerente privind maniera în care instanța de fond a analizat Lista potențialilor creditori de asigurări; - Maniera de aplicare a dispozițiilor legale privind analiza pe fond a cererii reclamantei, respectiv a aspectelor privind plata ultimelor rate ale primei de asigurare. 2.2 Cât privește aspectul respingerii excepției lipsei de interes, Înalta Curte reiterează faptul că prin Decizia nr. 4478 din 27.02.2017 pârâtul FGA a respins cererea de plată nr. x din 3.06.2016, apreciind, pe de o parte că aceasta a fost depusă de reclamanta A. S.A., prin împuternicit S.C. C. S.R.L., iar pe de altă parte că, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, suma acordată cu titlu de despăgubire acestui creditor de asigurare a atins plafonul de 450.000 RON, calculat pe creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B. S.A. Soluționând excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, prima instanță a reținut, în esență, că decizia de respingere a fost, pe de o parte, emisă față de reclamantă, în calitate de destinatară a actului, și că, independent de efectele produse de contractul de asigurare, în contextul normativ special al Legii nr. 213/2015, raportat și la considerentele avute în vedere de pârât la momentul respingerii cererii de plată, reclamanta are interes în formularea contestației, respectiv în constatarea faptului că plafonul de 450000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost atins. În acord cu soluția instanței de fond, Înalta Curte apreciază nefondat motivul de recurs privind modul de dezlegare a chestiunii interesului pe care intimata - reclamantă îl deține, reținând că prima instanță a realizat o corectă aplicare a prevederilor art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 33 din același act normativ. Criticile expuse de recurent în motivarea căii de atac ignoră incidența, în speță, în raport de natura juridică a Deciziei nr. 4478 din 27.02.2017 și de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, a prevederilor Legii nr. 554/2004 ce stabilesc sfera persoanelor interesate, care au deschisă calea contestării unor astfel de acte în planul contenciosului administrativ, respectiv a dispozițiilor reglementate prin art. 1 alin. (1) și (2) din sus menționata lege ce conferă legitimitate procesuală oricărei persoane "care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri" precum și persoanei vătămate "într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept". Mai mult, instanța de control judiciar reamintește că prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 definesc noțiunea de "persoană vătămată" ca fiind: "orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri" Întrucât în virtutea art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere a sumelor pretinse, se va emite o decizie de respingere, iar împotriva unei astfel de decizii se poate formula contestație, în condițiile prevederilor art. 19 din Legea nr. 503/2004, coroborat cu faptul că aceste din urmă prevederile legale fac trimitere la competența instanței de contencios administrativ în soluționarea contestațiilor, Înalta Curte apreciază incidente prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform cărora: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale." Întrucât determinarea interesului de investire a instanței cu o acțiune în contencios administrativ reprezintă un element de admisibilitate a cererii, relevantă, din perspectiva unei astfel de analize, nu este însăși existența sau inexistența concretă a vătămării - căci o astfel de analiză vizează elemente de temeinicie, iar nu de admisibilitate - ci valorificarea justificată, de către reclamant, a unui drept propriu, pe care îl consideră lezat prin actele administrative. Înalta Curte constată că reclamanta justifică interesul în formularea acțiunii, în principal prin raportare la calitatea sa de destinatar al actului administrativ individual a cărui anulare se solicită. Totodată, interesul rezultă și din împrejurarea că, prin decizia contestată a fost stabilit că, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, suma acordată cu titlu de despăgubire A. S.A. a atins plafonul de 450.000 RON, calculat pe creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B. S.A, sens în care cererea a fost respinsă. În ceea ce privește susținerile pârâtului referitoare la chestiunea plății și încasării efective a despăgubirilor, incluzând aspectele referitoare la persoana care are calitatea de creditor de asigurare - utilizatorul sau finanțatorul din contractul de leasing financiar, precum și la modul de calcul al plafonului de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, Înalta Curte constată că acestea privesc fondul cauzei, iar nu excepția lipsei de interes. Astfel cum s-a arătat anterior, interesul formulării acțiunii aparține, în contenciosul administrativ, acelei persoane care se consideră vătămată prin emiterea unui act administrativ, în principal destinatarului actului, dar și oricărei alte persoane, titulare a unui drept ori a unui interes legitim, care se consideră vătămată prin emiterea actului administrativ adresat altui subiect de drept. Or, reclamanta este destinatară Deciziei prin care s-a respins cererea de plată adresată FGA, reclamanta considerându-se, totodată, vătămată prin maniera de soluționare a cererii. Așadar, în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 33 din C. proc. civ., reclamanta având calitatea de destinatar al actului administrativ individual, precum și pe aceea de persoană vătămată prin emiterea deciziei, fiind îndeplinite condițiile privitoare la justificarea unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual, motiv pentru care Înalta Curte apreciază drept legală hotărârea instanței de fond de respingere a unei astfel de excepții. 2.3. Din perspectiva celui de-al doilea plan al criticilor formulate de recurentul FGA, prin care autoritatea pârâtă susține teza interpretării prevederilor legale ce reglementează plafonul maxim al despăgubirilor de care poate beneficia un creditor de asigurare, în sensul că potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, limita plafonului de garantare prevăzut de lege se stabilește în raport de fiecare creditor de asigurare, luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare, iar nu prin raportare la fiecare contract de asigurare în parte, Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei. Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 2.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "151. În ceea ce privește modalitatea de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deși este necontestat că legiuitorul s-a exprimat în sensul instituirii "unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", trebuie avut în vedere că mecanismul subrogației legale operează în ansamblul său, atât în privința transmiterii drepturilor, cât și a calităților, în raport cu Fondul de garantare, care are obligația legală de a garanta plata despăgubirilor. 152. Așa cum s-a subliniat anterior, asigurătorul de răspundere facultativă s-a subrogat nu numai în drepturile fiecărui creditor de asigurare în parte, ci și în calitatea celor de la care s-au preluat aceste drepturi, procedură care s-a concretizat prin dobândirea a câte unei creanțe de asigurări garantate în limita plafonului de asigurare de 450.000 RON, pentru fiecare operațiune de subrogare. 153. Prin urmare, asigurătorul CASCO are calitatea de creditor de asigurare pentru fiecare asigurat în drepturile căruia se subrogă și nu poate fi considerat unic creditor, prin însumarea valorii creanțelor dobândite în mod succesiv prin subrogarea în fiecare drept distinct al asiguraților săi despăgubiți, întrucât această interpretare nu reflectă situația juridică reală vizată de legiuitor. 154. Pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanțe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanță în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanțelor dobândite prin subrogație. 155. În condițiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din rațiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraților, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanță de asigurări în parte, limitarea tuturor creanțelor de asigurări pe considerentul unicității de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete și rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat). 156. Mai mult, orice interpretare contrară ar conduce la încălcarea principiului relativității efectelor contractului, consacrat de art. 1.280 din C. civ., având în vedere că plata indemnizației de asigurare vizează fiecare raport juridic încheiat între asigurătorul de răspundere facultativă și asigurat, iar prin plata indemnizației de asigurare societatea de asigurare se subrogă în drepturile fiecărui asigurat în parte, ca urmare a raportului juridic încheiat cu acesta și în virtutea legii. 157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât. Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât cu privire la acest aspect, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 2.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 2.4. În ceea ce privește susținerile recurentului privind o pretinsă reținere, în cuprinsul hotărârii atacate, a tezei preluării de către FGA a obligațiilor asiguratorului din contractul de asigurare, Înalta Curte reiterează aspectele expuse, din această perspectivă, în paragrafele anterioare, respectiv faptul că niciunul dintre paragrafele hotărârii în discuție nu poate fi interpretat ca reținând o astfel de teză, motiv pentru care argumentele prin care FGA critică aspecte niciodată statuate de prima instanță nu pot fi apreciate ca încadrându-se în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 2.5. De asemenea, Înalta Curte reține că susținerile recurentului privind greșita interpretare a mențiunilor "Listei potențialilor creditori de asigurări" nu pot conduce la reformarea hotărârii atacate, apreciind că nici argumentele de ordin procedural invocate și nici cele privind maniera de valorificare a acestui înscris nu generează incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Dintr-o primă perspectivă, instanța de recurs observă că prin invocarea prevederilor art. 14 alin. (4 - 6) C. proc. civ., FGA clamează, în realitate, o încălcare a unor norme de procedură, iar nu a celor de drept material. Deși, recurentul - pârât a încadrat recursul său în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, nefiind ținută de motivul de nelegalitate invocat de parte, va examina astfel de aspecte din perspectiva motivului de casare în care critica se încadrează, respectiv, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1), pct. 5 din C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte reține, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., că se poate cere casarea unor hotărâri numai când, prin aceasta instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o astfel de sancțiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Vătămarea în discuție presupune analiza unor elemente concrete, iar din cuprinsul cererii de recurs rezultă că pârâtul invocă o vătămare a dreptului său de a formula apărări față de demersul instanței de a reține, prin sentința pronunțată, că "Lista potențialilor creditori de asigurări", publicată în format electronic pe pagina de internet a instituției pârâte la adresa http:/www.x.ro/liste/potentiali-creditori-de-asigurare/lista-potentialilor-creditori-de-asigurari-dosare-daune-romania-13-10-2015, reprezintă un argument suplimentar în susținerea modului în care o astfel de instanță a interpretat dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind limita plafonului de garantare prevăzut de lege. Înalta Curte observă, însă, că modul în care instanța de fond a realizat interpretarea sus indicatelor prevederi legale este în concordanță cu aspectele reținute prin decizia nr. 29 din 2.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, față de caracterul de argument suplimentar al efectul probatoriu al Listei în discuție, Înalta Curte apreciază că nu poate fi susținută teza producerii unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea sentinței instanței de fond, în contextul în care soluția globală pronunțată de o astfel de instanță asupra modului de aplicare a limitei plafonului de garantare este în concordanță cu chestiunile dezlegate prin Decizia nr. 29/2020 ce, în prezenta cauză, produce efectele reglementate de art. 521 alin. (2) din C. proc. civ. Fată de aceste considerente, nu poate fi reținută incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Pe de altă parte, trebuie observat că aspectele ce țin de modul în care instanța de fond a valorificat, prin sentința recurată, informații existente în format electronic pe pagina de internet aparținând chiar recurentului, vizează, în realitate demersul instanței de a analiza elementele probatorii aferente cauzei. Astfel cum s-a reținut în mod constant în practica Înaltei Curți, din conținutul normativ al prevederilor art. 488 din C. proc. civ. rezultă, în mod clar, principiul conform căruia recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia instanța poate examina numai aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate, în limitele reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., stabilirea situației de fapt rămânând atributul suveran și exclusiv al instanțelor de fond, ceea ce înseamnă dreptul acestora de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate. Limitele controlului de legalitate, în recurs, sunt circumscrise exclusiv motivelor de recurs reglementate de art. 488 din C. proc. civ., astfel cum sunt acestea invocate de către părți sau cum susținerile recurenților pot fi reîncadrate în una dintre ipotezele reglementate de sus indicatul text de lege. Astfel, în etapa procesuală a recursului, instanța de control judiciar cercetează numai nelegalitatea hotărârii, neavând caracter devolutiv și neputând realiza un control al modului în care valoarea doveditoare a unor mijloace de probă a fost reținută de către instanță sau eventuala netemeinicii a sentinței. Criticile recurentului-pârât sunt critici care privesc modul în care instanța de fond a apreciat probele administrate în stabilirea situației de fapt și pe care recurentul îl consideră a fi greșit. Aceste critici vizează, cu alte cuvinte, netemeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea ei, nefiind vorba despre nici una din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin edictarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care instanța de recurs le apreciază drept nefondate. 2.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care FGA critică maniera în care apreciază instanța de fond a soluționat aspectele privind achitarea ratelor de primă de asigurare restante, Înalta Curte reține că, prin calea de atac promovată recurentul face o analiză a procedurii ce se impune a fi urmată în ipoteza unei analize în fond a cererii de plată. Pe de altă parte, observă instanța de control judiciar că prin soluția pronunțată, Curtea de Apel București a dispus obligarea pârâtului la soluționarea pe fond a cererii de plată înregistrată sub nr. x/3.06.2016. Astfel, având în vedere dispozitivul Deciziei nr. 4478 din 27.02.2017, prin care cererea de plată nr. x/3.06.2016 a fost respinsă "raportat la faptul că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată și plătit din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015", Curtea de Apel București a considerat că dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond a fost vătămat. Cu alte cuvinte, instanță de fond a reținut că, în raport de considerentele dispozitivului deciziei sus indicate, recurentul FGA nu a procedat la o analiză pe fond a cererii de plată. Pentru aceste motive, a apreciat că aspectele privind confirmarea asigurării emise de către B., cu mențiunea că polița este valabilă la data daunei, precum și situația ratelor reprezintă înscrisuri a căror analiză se impune în faza soluționării pe fond a cererii, soluționare la care Curtea de Apel București a obligat pârâtul. Față de aceste aspect, criticile aduse de recurent din perspectiva prevederilor legale incidente planului analizei pe fond a cererii de plată, nu vizează, în realitate, soluția Curții de Apel București, prin care instanța de fond a reținut că FGA nici nu a realizat, în mod concret, o analiză, pe fond, a cererii de plată. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate de pârât prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata - reclamantă A. S.A., instanța de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va admite și va dispune obligarea recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial în sumă de 1239 RON, dovedit prin înscrisurile depuse în dosarul de recurs la filele x. PENTRU ACESTE MOTIVE,